Îți amintești cum mai povesteam tu și cu mine? Și cât de bine ne înțelegeam noi doi, unul pe celălalt, deși eu îți spuneam despre planeta Venus, iar tu mie despre Venus din Milo…? Erai fascinat de ea. Și doar păream că ne-am înțelege bine de tot unul pe celălalt, știu asta de-abia acum, deși era natural să fie fix așa, doar eu trăiesc, de când mă știu, o vară perpetuă și tu, o iarnă cu ger din ăla năprasnic… E mereu atât de frig la tine în suflet, dragul meu prieten, de până și soarele tău a înghețat. Iar apoi ai reușit să stingi și soarele din mine….
Și uite așa, am ajuns eu și pe aproape de Venus, cea mai mare stea de pe cerul nostru comun, în căutarea luminii mele pierdute. Plecasem, da, tu fiind acum, deja, în brațele lui Venus din Londra, poate pentru că Venus din Milo îți fusese doar un vis frumos, dintr-o vară, sau din mai multe, cred acum.
I-am făcut și o poză planetei Venus, iar apoi m-am reîntors cuminte acasă. Pe drum, am adunat lumină cât mai multă, atât de la stele, cât și de la mândra Lună, care mi-a vorbit și de tine, dar doar un pic, fiindcă pe cerul Londrei sunt mereu nori și ea nu te văzuse decât o singură dată, în doi ani, cât a durat drumul meu, dus-întors.
Acum sunt bine, da, ba mi-s chiar foarte, foarte bine, căci soarele meu s-a reaprins și mi-e iarăși cald și vară, în suflet și, bineînțeles, pe afară.
Ce inspirată am fost să-ți vorbesc despre planeta Venus, dragule, s-o vizitez mai apoi și să o iau și cu mine, chiar dacă numai așa – într-o poză, ca să nu mă lase să mai uit esențialul: că planeta și zeița au în comun doar numele și tot la fel se întâmplă cu vara mea și iarna ta, anotimpuri amândouă, dar….
Îți las aici și poza despre care-ți spun, să nu mai uiți nici tu. Cât e de frumoasă planeta mea, nu-i așa? La fel ca și zeița ta din Milo. Frumoase ca rupte din soare, amândouă, dar… diferite. Ca noi doi, deși ne numim prieteni buni.
Fericirea dintr-o clipă 
Leave a Reply