A fost odată ca niciodată o prințesă pe care o chema Rază de Lună, dar prietenele sale care -bineînțeles, erau și ele tot prințese, o numeau simplu: Lu. Era o visătoare tânăra noastră și ca mai toate fetele de vârsta ei, își imagina că ursitul îi este -fără îndoială- un prinț fermecător, dar și galant -totodată, întocmai ca tatăl ei – regele acelei cetăți.

Într-o zi frumoasă de vară, Lu ieși la o plimbare prin grădinile palatului și cu fiecare pas, fata noastră se bucura fascinată de tot frumosul care o înconjura: flori multicolore – unele dintre ele parfumate, copaci cu coroane bogate – ce foșneau ușor în bătaia vântului, dar și de aerul curat – cu miros de iarbă proaspăt tunsă și stropită de ploaie.

Deodată, în fața sa se ivi un vârtej de petale, care o făcu să stea pe loc, așteptând cuminte să-nțeleagă ce era (cu) acesta. În câteva clipe, petalele acelea – care erau acum și din ce în ce mai multe – luară forma unei femei, a cărei privire albastră era mai limpede decât tot ce văzuse fata, vreodată.

-Copilă bună și frumoasă, bine te-am găsit!, i se adresă atunci femeia. Eu sunt Zâna Florilor și am venit anume pentru a-ți spune o poveste, pe care eu cred că e foarte important ca tu să o știi!

-Zână fermecată, bine ai venit! Îmi plac tare mult poveștile și adevărul e că nu m-aș mai sătura ascultându-le…, așa că de-abia aștept să mi-o spui și tu pe a ta!

-Povestea mea este una adevărată, copilă scumpă. Și… iat-o: Peste nouă mări și nouă țări, se află un ținut întunecat -mai mereu- de furtună. Acesta e condus de un rege, ce-i într-atât de aprig, încât supușii săi îl asemuiesc cu Zmeul Zmeilor însuși.

-Cu Zmeul Zmeilor…?

-Da, chiar așa, căci răutatea lui nu are hotare! Iar eu cred că tu, ce ești deja renumită pentru blândețea și bunătatea ta nemărginită, ai fi singura ce l-ar putea transforma. Tu, prințesă, l-ai putea schimba pe acest balaur cu chip de om… într-un suflet care să simtă compasiune.

-Bietul de el! Trebuie să fie tare greu să nu te iubească nimeni și, la rândul tău, să nu poți… iubi!, fu răspunsul empatic al fetei noastre. Sigur că mi-ar plăcea să-l pot ajuta! Și ceva îmi spune că eu voi fi aceea care va reuși să-l salveze pe zmeu din închisoarea de netăgăduit a minții sale!

-Cuvintele tale îmi confirmă că nu m-am înșelat și că tu ești chiar mai presus de renumele tău, prințesă Lu. Dar haide să nu mai pierdem timpul, ia-mă degrabă de mână și să purcedem în a-l salva pe acel nenorocit! Și bineînțeles că nu numai pe el, ci și pe toți nefericiții peste care domnește, de atâta amar de ani!

Prințesa îi întinse mâna și – în clipa în care o atinse pe zână, se preschimbară amândouă în vârtejuri de petale, care se și risipiră mai apoi, pentru a se reîntregi peste nouă mări și nouă țări, în regatul zmeului cel (încă) neîmblânzit.

Acesta se afla -în acel moment- în mijlocul supușilor săi. Tuna și fulgera, peste măsură de mânios, pregătindu-se să-i taie capul unui om care îndrăznise să i se opună. Și chiar înainte de a-i porunci călăului să-i reteze capul nefericitului – ca de obicei, zmeul îi întrebă pe toți cei adunați acolo:

-Este printre voi cineva care ar vrea să schimbe locul cu acest om? Ca întotdeauna, eu – regele vostru vă promit că nu numai el va scăpa de amarnica-i osândă, ci-l voi ierta și pe cel căruia tocmai i-a luat locul, dar doar dacă va reuși să mă convingă că eu n-ar trebui să fac asta! Ei bine, este cineva?

-Da, eu!, se auzi o voce ca de înger din mulțime.

Toată lumea întoarse capul în direcția acelui glas și apoi, imediat, se făcu și o cărare până acolo, fiindcă se dăduseră cu toții în lături, pentru a-i permite prințesei Lu (căci, da, a ei era vocea) să și înainteze. Ceea ce fata și făcu.

-Cum, tu – o copilă, chiar crezi că ai putea să-mi spui ceva care să mă determine să vă cruț viețile amândurora?

-Mărite rege, dacă ne ierți, eu am să-ți împărtășesc Taina Tainelor, aceea care-ți va aduce nu numai fericirea ta deplină, ci și pe cea a întregului tău regat. Însă, pentru a face asta, preamărite, va trebui să amâni execuția noastră… cu o săptămână. Și în tot acest timp, noi – amândoi să locuim la palat, ca oaspeți de seamă ai Măriei Tale.

În timp ce rostea aceste cuvinte, prințesa îl privea drept în ochi pe zmeul-rege și aceia care-i zăreau acum chipul fetei nu citeau pe acesta nici urmă de teamă sau de îngrijorare, ci doar o lumină li se arăta, sub forma unui zâmbet frumos, ca rupt din soare.

Privirile tuturor se mutară apoi -instantaneu- pe chipul regelui și, pentru prima oară de când îl știau, oamenii văzură surprinși înflorind o aceeași lumină – dar parcă și mai intensă, pe chipul lui.

Zmeul Zmeilor le părea acum tuturor un bărbat frumos, iar aura sa lumina întocmai ca a unui soare nou născut. În fața sa, prințesa Lu era tot la fel de strălucitoare – o Rază de Lună, ce reflecta acum lumina soarelui care renăscuse doar dintr-un gând bun de-al său.

Recunoscându-i în acea privire nu numai bunătatea fără de margini, ci și inteligența izvorâtă dintr-o inimă curată, fostul Zmeu al Zmeilor se hotărî -pe dată- să se însoare cu domnița cea frumoasă, aflând chiar și dinainte de a fi exprimată în cuvinte care e Taina Tainelor, mai cunoscută muritorilor de rând sub numele de… IUBIRE.

***

Exercițiu de scriere creativă nr. 2 (propus de Ștefania aici )