M-am bucurat nespus atunci când fratele meu mi-a comunicat că a întâlnit-o pe femeia vieții lui și mi-am dorit -desigur- s-o și cunosc, cât mai curând.
-Dacă vrei, acest cât-mai-curând ar putea fi chiar azi, mi-a spus Robert.
-Bineînțeles că vreau! Când… acum?
-Da, mergem acum pe la ea. Dar, Cri, te rog, orice-ar fi, să-ți păstrezi mintea deschisă!
-Hmm, adică să nu judec pripit?
-Întocmai! Fiindcă vei avea parte de câteva surprize, din momentul în care o vei cunoaște pe Amalia.
-Acum, de-abia aștept s-o cunosc! Din puținul pe care mi l-ai spus adineauri, îmi pare a fi o femeie interesantă…
După mai puțin de o oră, ne aflam amândoi în fața ușii apartamentului ei. Ne-a deschis la scurt timp după ce am sunat. Era o femeie înaltă, suplă, cu ochii verzi-smarald, iar păru-i ciocolatiu îi încadra fața într-o tunsoare bob. Purta o rochie de casă vaporoasă și asortată cu nuanța cea mai puțin obișnuită a ochilor săi.
Cu un zâmbet, Amalia s-a dat la o parte din ușă, invitându-ne astfel în mod discret înăuntru. Locuia într-o mansardă, ce era amenajată oarecum mistic și romantic, în același timp. M-am întrebat, firește, dacă n-o avea și o tăbliță de ouija ascunsă pe undeva, atmosfera aceea fiind propice pentru a intra în contact cu spiritele. Și am înțeles, de îndată, de ce fratele meu mi-a spus că-i musai să-mi păstrez mintea deschisă.
Parcă ghicindu-mi gândurile, Amalia scoase de după o pernă tăblița cu pricina și ne invită să ne așezăm lângă ea, pe o canapea din perne, pentru a purcede împreună în ceea ce urma a fi o ședință de spiritism în toată regula. Aceasta a început prin a ne plasa toți trei degetele pe indicatorul mobil, după care Amalia spuse, privind undeva în sus:
-Este cineva din lumea spiritelor prezent acum printre noi?
Dintr-o dată, am simțit cum indicatorul alunecă ușor pe placă, mergând direct către cuvântul „Da”, inscripționat pe aceasta.
-Spirite, dorești a ne comunica ceva?
Indicatorul se retrase un pic înapoi, împreună cu degetele noastre, firește, ducându-se apoi iarăși către „Da”.
-Ce ai a ne spune?, întrebă acum Amalia.
Și atunci, pe rând, indicatorul trecu pe la mai multe litere, în final, rezultând cuvintele „Nici n-am știut că am murit”.
-Cine ai fost, când erai în viață, spirite?
Bineînțeles că eu nu credeam că noi chiar vorbim cu un spirit, ci mă amuzam, convinsă că fratele meu era cel care mișca indicatorul. Iar când numele spus de „spirit” fu al său, am și bufnit în râs, înțelegând că acela este un fel de semnal „Stop joc!”…
-De ce râzi, Cri? Nu e nimic de râs în asta, ci e… straniu și -totodată- dramatic, nu crezi?! Uite cum mi s-a făcut pielea ca de găină!, îmi mai spuse Robert, arătând cu privirea în direcția brațului său.
-Ca să văd, dragul meu, e musai să mai aprindem și lumina… Fiindcă așa, în semiîntuneric, abia dacă te zăresc!
-Tu crezi că eu am mișcat indicatorul?
-Cred că „spiritul” l-a mișcat și cum acesta tocmai s-a prezentat… și ești tu însuți, răspunsul meu e: Nu cred, ci știu!
-Ce știi?
-Ai uitat ce m-ai întrebat?
-Dar că am murit… spune-mi, știai?
-Îți arde de glume?
-Nu, ci te întreb serios! Și, înainte de a dispărea de tot, îți spun – fără a mă mai folosi de tabla ouija – că m-am bucurat să te cunosc, surioară! Să știi că, de acolo – de Sus, eu te veghez, ca un frate bun….
În acea clipă, am simțit ceva, ca o amețeală puternică ce mă cuprinde și, imediat după aceea, am și leșinat.
Când m-am trezit, eram acasă, în pat, și era dimineață. „Cum adică, totul a fost doar un vis?”, m-am întrebat. „Bineînțeles că a fost vis, doar eu nu am niciun frate!”, mi-am răspuns singură. „E adevărat că mama mi-a spus că, înaintea mea, a mai avut o sarcină, pe care a pierdut-o pe la 5 luni și că era un băiețel…. Oare era Robert din visul meu?”
***
Exercițiu de scriere creativă propus de Ștefania aici.
Fericirea dintr-o clipă 
Leave a Reply