Iată că a venit și ziua cea programată, iar mâine-i musai să mă întorc în timpul meu, deși nu-mi prea doresc, sinceră să fiu, dar oare pot dispărea -pur și simplu- de acolo? Am vreme să mă gândesc bine-bine și, mâine în zori, voi alege dacă-i da, ori ba. Vă întrebați, desigur, ce tot spun aici, așa că mă voi opri din filozofat și-mi voi începe povestea „cu începutul”, după cum zicea Iepurele Alb din Alice în Țara Minunilor.

Acum patru ani (dar asta în timpul meu), când eu abia ce începusem a scrie pe WordPress, calea virtuală mi s-a intersectat cu cea a lui Jo, o fată minunată ce încondeia cuvintele cu măiestrie și cu care, în pofida faptului că eram opuse ca personalitate (eu – visătoare, ea – practică), m-am înțeles tare bine, încă de la primele noastre cuvinte schimbate.

Într-o frumoasă zi de sfârșit de vară, Jo m-a provocat să compunem fiecare câte o povestire SF, imaginându-ne o călătorie în timp, urmată de o întâlnire a noastră în viitor, mai exact, în prima joi a lunii mai din 2071, adică astăzi. Bineînțeles că era doar o fantezie pe atunci, căci nimeni nu ar fi bănuit că se va putea vreodată călători într-un alt timp, trecut ori viitor. Și încă atât de simplu, când vine vorba de înainte, doar cu ajutorul unui ceas, fie acesta chiar și conectat la Biroul de Transport Cronologic (în esperanto, nu-mi sună bine, așa că am tradus).

În trecut, pentru a călători, mi se pare firesc să fie un proces mai complicat, doar riști să schimbi evenimente esențiale și, odată cu acestea, prezentul, sau chiar lumea noastră, așa cum o știm. Numai de aceea, ni se permite voiajul temporal înapoi doar ca observatori, însoțiți și, în permanență, supravegheați. Dar oare de ce vă mai scriu eu și despre asta?, mă întreb amu, căci știți la fel de bine ca și mine, de îndată ce trăim aceleași vremuri. Sau, mă rog, am trăit, fiindcă iată-mă, de două zile, trubadur în viitor (nu cred că are feminin cuvântul și l-am ales pentru rezonanța sa). Nu, nu doar visez acum, ci…

Călătoresc vioi într-un alt timp

Și încă-n al reînvierii anotimp.

Am luat cu mine doar un ceas,

Ca o busolă-n timp fără popas.

*

Când voi purcede înapoi,

Va fi-ntr-un pas și mai vioi

Și-n cap, cu o poveste adevărată,

Ce va începe cu… Va fi odată.

**

Cum spuneam, trubadur. Dar ia să mă opresc o clipă din scris și să verific dacă stră-strănepoata mea Ava s-a trezit, căci i-am promis tatălui său (strănepotul meu Andrei, fiul nepoatei mele de la soră) că îi voi pregăti eu însămi micul-dejun… Acum, sper doar să fi înțeles/reținut toate explicațiile sale și să nu mă încurc în acele meniuri hologramice din bucătărie. Micuța doarme încă, așa că o mai las un pic, după care o voi trezi, pentru a nu întârzia cumva la ora ei virtuală. Totul, dar absolut totul îmi pare uimitor în acest timp și mă întreb de m-aș putea obișnui vreodată cu noile tehnologii, ce-mi par fascinante, e adevărat, dar și copleșitoare pentru o vizitatoare de la începutul secolului, ca mine.

Ah, și de-abia aștept s-o întâlnesc pe Jo, fata cu cârlionți, după cum ea însăși s-a descris. Mă întreb ce părere are și ea despre toate aceste invenții… Și mă bucur că voi putea să văd -în sfârșit!, de va semăna măcar un pic întâlnirea noastră cu ceea ce ne imaginasem atunci fiecare dintre noi. Mă opresc din scris, dar voi mai povesti și cum a fost întâlnirea, când voi reveni acasă, mai pe seară.

***

Punctuală cum sunt, am ajuns la întâlnire cu 5 minute mai devreme, însă Jo era deja acolo și m-a surprins plăcut, din prima clipă, cu părul ei cârlionțat și de o culoare ce se tot schimba, de fiecare dată când fata își mișca un pic mai mult capul. Am înțeles pe dată că prietena mea testase noua tehnologie a anului, pe care și eu fusesem tentată a o încerca și aș fi avut timp, mai ales că ajunsesem cu două zile mai devreme în viitor. Dacă vă întrebați de ce am venit mai devreme, răspunsul este… fiindcă mi-am dorit să am timp de acomodare, atât cu vremurile cele noi, cât și cu familia mea, pe care mi-aș fi descoperit-o. Și ambele înainte de a merge la întâlnire.

Întrucât purtam o ie, după cum hotărâserăm împreună, Jo m-a reperat de îndată și mi-a ieșit în întâmpinare, cu brațele larg deschise. Bineînțeles că i-am zâmbit și ne-am îmbrățișat, iar dialogul nostru a curs mai apoi cam așa…

-Ești exact cum mi te-am imaginat, dragă Cristina!

-Și tu, draga mea Jo, iar părul tău multicolor mi se pare o idee minunată, pe care de-abia aștept s-o testez și eu!

-Nu-i așa că arată senzațional?, exclamă Jo, chicotind și scuturându-și iar buclele, ce căpătară imediat o nuanță arămie.

-Pot alege nuanțele, sper…, i-am zis. Fiindcă pe aceasta de acum aș dori-o și eu, dar cu aceea roșie de dinainte nu știu cât de bine mi-ar sta…

–Roșu flacără se cheamă și cu siguranță ți s-ar potrivi, fiindcă tenul tău are aceeași nuanță cu al meu. Dar lasă asta și zi-mi, mai bine, dacă și tu ești tentată să rămâi aici?

-Îți mărturisesc că m-am gândit mult și că tot oscilez, poate și pentru că mă copleșește tehnologia vremii și astfel nu mă simt chiar acasă în acest timp… Eu am ajuns alaltăieri și familia mea de aici este o adevărată comoară, pe care n-aș mai părăsi-o. Niciodată!

-Hahaha, păi la fel e și la mine, așa că poate vom rămâne amândouă! Doar din cauză de tehnologie oscilezi tu?, mă întrebă Jo.

-Ah, nu, sigur că ar mai fi și alte motive… dar e mai multișor de povestit, așa că hai mai bine să căutăm o terasă, ceva… Oare cum or arăta aceste localuri după aproape 50 de ani?, am gândit eu, involuntar, cu voce tare.

-Abia aștept să-mi spui!, exclamă Jo. Motivul principal ce te determină să pleci din viitor și care intuiesc că-i de natură sentimentală. Esteeee?

-Desigur! Nu e oare întotdeauna așa?, i-am răspuns zâmbind, după care m-am repetat… Dar oare cum găsim noi o terasă în timpul ăsta, căci văd că nimic nu mai este ca-n 2024?

-Simplu, draga mea! Cu ajutorul acestui dispozitiv electronic și vei vedea imediat cum, îmi răspunse senină Jo.

Ținea în palmă un obiect de dimensiunea unui bănuț și am auzit-o rostind către acesta cuvintele terasă pe aproape. Imediat, o undă de lumină izvorî din acel dispozitiv și se transformă într-un ecran senzitiv. Am văzut-o mai apoi cum selecta diverse opțiuni și naviga tot mai departe prin acel internet al viitorului, până când se opri și-mi spuse:

-Te-ai mai teleportat vreodată, Cris?, iar eu i-am zâmbit sceptică, gândindu-mă că-i glumeață, însă ea continuă imediat cu… Eu am ajuns în urmă cu o săptămână și, de atunci, aproape în fiecare zi am făcut asta, fiindcă strănepoții mei preferă să luăm masa în oraș. Pregătită?

Am răspuns printr-un chicotit, fiindcă tot nu-mi venea a crede că ar fi posibilă teleportarea. Și Jo zâmbea, deși vorbea serios, după cum am constatat în doar câteva secunde, întrucât m-am trezit -instantaneu- într-un alt spațiu, undeva pe acoperișul unei clădiri înalte, unde fusese amenajată și o terasă a unui restaurant.

-Cum ai făcut asta?, am întrebat-o.

-Hahaha! Îți voi povesti, draga mea, și nu-ți mai face atâtea griji, te rog, căci te vei obișnui cu toate acestea mintenaș, iar apoi greu vei mai concepe viața fără de ele. Ai tăi locuiesc foarte aproape, nu-i așa? Și ai venit pe jos… Te întreb pentru că foarte puțini oameni mai folosesc mijlocul de transport cel demodat, fie acesta chiar și o mașină zburătoare… Majoritatea preferă teleportarea, Cris, cum e -de altfel- și firesc.

-Da, Jo, ai mei locuiesc la 10 minute distanță și mie mersul pe jos mi-a plăcut dintotdeauna. Mă întreb de ce oare Andrei nu mi-a zis nimic de teleportare… Poate pentru că nici nu prea am ieșit din casă, decât pe aproape, în două plimbări scurte, împreună cu Ava, stră-strănepoțica mea.

Am râs amândouă, la unison, amuzate de vorba stră-strănepoțica și de felul în care am rostit-o eu, cu accent pe fiecare stră. Ne-am minunat apoi împreună de felul în care se prezintă organizarea socială a anului 2071, ce-i fără de partide politice și nici măcar războaie nu mai există, nicăieri în lume, sau sărăcie, ori acele boli grave, ce ne erau în trecut letale. A fost odată… pandemia de Covid-19, care a decimat populația globului. Poate de aceea, i-a urmat nu numai o trezire la realitate, ci și o renaștere mondială, căci Homo Sapiens s-a ridicat mai înțelept „din propria-i cenușă, întocmai ca pasărea Phoenix”. De atunci, omul a început să prospere, tehnologia sa a luat amploare, iar călătoria în timp a devenit curând mai mult decât doar un deziderat…

Dar numai urmare acelei tragedii din 2020, am înțeles cu toții că suntem -de fapt- un singur spirit divin (după cum zicea un prieten de-al meu, în același an), deși împărțit în multe, foarte multe trupuri. Și că este extrem de important să avem încontinuu grijă de acest suflețel universal, dar și de noi înșine, veșmintele ce-i suntem.

Acum, realizez că este înțelept să mă întorc în timpul meu, cel puțin pentru a-mi aduce propria contribuție la evoluția societății către ce am văzut în viitor, deși nu am voie să iau cu mine nimic, în afara „amintirilor”. Mai am de ales dacă să revin în aceeași clipă în care am plecat, sau după o perioadă de timp egală cu cea petrecută aici, căci ni se dă voie să alegem una din două. Dar aceasta este o hotărâre pe care o voi lua mâine.

P.S.: Cu siguranță, nici Jo nu va rămâne în 2071, deși ispita este mare, dar responsabilitatea, iubirea, empatia și compasiunea sunt sentimente care pe amândouă ne definesc.

****

*****

Dacă v-a plăcut povestea mea, cu siguranță, vă va plăcea și aceea compusă de Jo, ba chiar mai mult, aș zice, fiindcă stilul său este de două ori fascinant, mai întâi prin emoția descrisă magistral și -mai apoi, datorită umorului cu care-și condimentează acțiunea. Iar cuvintele sale devin un balsam pentru sufletele îndrăgostite de lectură, cum suntem noi toți cei de pe aici.

Povestea lui Jo, Scenariu pentru un film care n-o să fie produs niciodată, se împarte în… Partea întâi, pe care o veți savura, vă garantez! și veți trece imediat și la… Partea a doua, care pe mine m-a emoționat până la lacrimi (de bucurie). Și nu numai pentru că am fost o părticică din acțiune.

Vă doresc lectură plăcută!