-Septembrie, Diana! Ce bucurie!!

-Este. Dar nu-ți prea înțeleg entuziasmul, Crăiță? Nu primăvara era anotimpul tău preferat și Mai – luna ta favorită?

-Ba da, însă, tocmai mi-am amintit că Irina adoră toamna. Și nu știu de ce, dar în inima mea a renăscut speranța că o vom revedea. Poate că surioara noastră va reveni odată cu prima ploaie, ce se anunță în această după-amiază…

-Ce minunat ar fi! Deși faptul că ei au dispărut brusc mă tot duce cu gândul la dorința instinctivă a omului de a fugi din calea sorții potrivnice.

-Prin urmare, tu ești convinsă că Lucian este demonul acela?

-Tu nu? Gândește-te că Irinuca noastră a mers la o întâlnire cu el și -de atunci- niciunul dintre ei nu a mai fost văzut. De ce, dacă nu din grija ca, prin telepatie, noi să nu le aflăm planurile? Și sigur că ne-am fi opus numai într-o asemenea conjunctură!

-Of, de ce simt acum că nu o vom mai revedea? Nu în viața asta, poate că nici în următoarea…

-…decât dacă ei doi nu vor fi găsit deja o cale prin care să-și păcălească destinul, îi completă Diana gândul, trasformându-l și într-unul optimist.

-Sper din tot sufletul să existe una! Și oare pe unde s-or afla ei? Fiindcă eu am aruncat mai multe priviri, atât în trecut, cât și în viitor, dar nu i-am putut afla… Nu! Și seara aceea, în care ei au pus țara la cale, îmi este -pur și simplu- ascunsă vederii mele extrasenzoriale.

-Asta pentru că au apelat, cu siguranță, și la o vrajă de ascundere. Iar faptul că lumea noastră nu a dispărut ne spune că răul nu a învins încă binele, deci Lucian o iubește cu adevărat pe sora noastră. Ori acesta e un prim gând liniștitor….

***

În vremea aceea, în casa de peste drum, alte două surioare stăteau la povești, într-o aceeași atmosferă binecuvântată cu căldura apropierii a două suflete nu numai îngemănate, ci -de astă dată- chiar gemene.

-Mai spune-mi o poveste!, o ruga acum Violeta pe sora sa.

-Păi, doar ce am încheiat una…, îi răspunse Bianca, un pic șovăitoare.

-Știu, dar tu povestești atât de frumos, surioară, iar eu ador poveștile!

-Și despre ce ți-ar plăcea să fie următoarea?

-Pot să aleg? Ce bine! Pentru că tare, tare mult mi-ar plăcea să fie o continuare a celei pe care tocmai mi-ai spus-o! Sunt așa de curioasă în legătură cu ce vor face mai departe eroii noștri… dar și copiii lor! Ba chiar și despre fetița aceea necunoscută și fără nume, ce m-a surprins plăcut cu apariția ei în poveste și cu ceea ce a spus, aș vrea să aflu mai multe…

-Da? Chiar ți-a plăcut într-atât? Mă bucur nespus de mult!

-Daaaa! Și până la urmă – sinceră să fiu, draga mea Bia, pe mine finalul „au trăit fericiți până la adânci bătrânețe” nu m-a încântat niciodată prea tare, doar am observat și eu însămi că fericirea aia continuă nu există în realitate! Și totodată, mi se pare foarte important de știut cum au trecut eroii din poveste și peste momentele lor mai puțin (sau chiar deloc) fericite, care au urmat.

-Pentru a trage învățăminte și din următoarele lor peripeții, nu-i așa?

-Da-bineînțeles! Păi nu de asta există basmele? Așa că, surioara mea dragă, nu te mai fofila atâta, ci spune-mi povestea înainte! Haide, te rog mult, mult!!

-Bine, bine, uite că-ți spun: Și, pentru asta, mă întorc cu firul poveștii în acea grădină, unde se adunaseră toți copiii, iar fetița-fără-nume le povestea noilor ei prieteni despre destin și împlinirea -întotdeauna neprevăzută- a acestuia.

Deodată, se porni așa, ca din senin, o ploaie în rafale, ce-i udă aproape până la piele pe prichindei, deși ei fugiseră -de îndată- către chioșcul din apropiere, pentru a se adăposti de stropii cei grei, sub acoperișul cel larg al acestuia.

-Hapciu!!, strănută unul dintre băieței, la scurt timp după ce păși în chioșc.

-Să crești mare!, îi zise imediat fetița-(încă)-fără-nume, ce era și cu un cap mai înaltă decât toți ceilalți.

-Spune-ne mai departe!, o rugară apoi -într-un glas- noii ei prieteni.

-Ei bine, dragii mei, bunica mea avea și o vorbă: „Ce ți-e scris în frunte ți-e pus”. Dumneaei știa că noi avem -încă de la începutul veacurilor stabilit- un destin, care ne e scris și undeva, în stele. Dar acesta este vizibil numai pentru anumiți oameni…

-Și tu ești unul dintre ei? Dar cum te cheamă pe tine?, o întrebă dintr-o suflare băiețelul care strănutase.

-Numele meu e Casandra și da, am și eu darul de a desluși mesajele scrise în stele. Ele ne vorbesc atât despre ceea ce a fost odată, cât și despre tot ce se întâmplă -chiar în clipa asta- și peste tot în lumea cea mare.

-Ți se arată în stele și viitorul?

-Desigur, în fiece noapte, atunci când cerul e senin. Numai că cei mari nu mă iau în serios niciodată, ci îmi zic mereu că aș avea o imaginație prea bogată și… cam atât! Însă mie mi se descoperă încontinuu alte și alte taine ale vieții, pe care -dacă vreți- vi le voi împărtăși, cu dragă inimă, și vouă…

-Da, vrem, sigur că vrem!!, strigară în cor toți prichindeii, iar apoi hotărâră împreună să se întâlnească din nou acolo, în același chioșc, în prima dimineață de după o noapte cu cer senin și puzderie de stele pe acesta…

…..

-VA URMA-

***

Bonus, o altfel de poveste, care sper să vă amuze…