Nici nu termină bine de rostit acele cuvinte vocea ca de copil, că eroii noștri simțiră ceva – ca o adiere ușoară de vânt. Imediat, vegetația cea albastră din jur începu să se preschimbe -mai întâi, într-un fel de nor albastru, ce devenea -mai apoi, invizibil. Astfel, în doar câteva clipe, totul din jurul lor dispăru și atunci, vocea se auzi din nou:

-Tot ceea ce vedeți și simțiți acum este doar o iluzie, fiindcă ne aflăm în Lumea Altfel, care a fost creată prin magie de către Tempus însuși. Căci numai el este acela care poate manipula atât spațiul, cât și timpul, ba -după cum vedeți- chiar și percepția celor care sunt transportați prin portalul ce leagă cele două lumi.

Alin și Doinița înțeleseseră -în acel moment- că acela care le vorbea era chiar Tempus, sau Timpul, despre care legendele spuneau că-i nemărginit ca putere, cunoaștere și înțelepciune. Unii oameni îl numeau Moș Timp, iar alții ziceau că -de fapt- n-ar avea vârstă. Auziseră cei doi soți și despre Lumea Altfel, creată de acesta, dar -până atunci, crezuseră că-i doar o poveste de adormit copiii.

-Da, ați ghicit, sunt chiar eu!, le confirmă Tempus gândurile, ce i se revelaseră prin zâmbetele de pe buzele celor doi soți. Fiindcă aceștia respirară ușurați acum, relaxându-se pe dată. Știau că Timpul nu-i un demon, ci-i un spirit bun, chiar tare bun și-n toate poveștile auzite de ei.

Doinița avu chiar curajul să-l întrebe:

-Dragă Tempus, fii bun și lămurește-ne, rogu-te, două lucruri: De ce ne-ai spus să nu ne mișcăm și unde a dispărut totul din jurul nostru? Îmi plăcea lumea aceea albastră cu cerul ei cel portocaliu…

În clipa aceea, Lumea Altfel li se arătă din nou celor doi îndrăgostiți și exact ca la început, albastră și cu cerul portocaliu. Ba -mai mult- în jurul lor se aflau acum și niște făpturi din lumină, ce semănau unele a oameni, iar altele a animale, păsări, fluturi și toate aceste ființe erau albe-strălucitoare. Tinerii noștri priveau fascinați la tot frumosul acela din jurul lor, când îl auziră pe Tempus răspunzându-le la întrebare:

-Cum spuneam, nu sunteți cei dintâi vizitatori ai mei și am vrut să mă asigur că aveți gânduri pașnice, dar și să înțelegeți că -pe aici, nimic nu este ca în lumea de unde veniți voi… Căci noi suntem doar spirite, sau ființe din lumină. De aceea, și voi înșivă puteți acum alege: să deveniți asemenea nouă, sau vă pot ajuta să vă reîntoarceți în lumea voastră. Dar nu vă grăbiți să-mi răspundeți, căci e timp… și, până vă veți hotărî, sunteți bineveniți ca oaspeți de seamă ai mei, de fapt, ai noștri!

***

În vremea aceasta, Muma Zmeului, bucuroasă c-a scăpat de Doinița, stătea la taifas cu sora sa, Tornada cea Înfricoșătoare, punând împreună țara la cale, adică pe unde să mai stârnească furiile câte-o vijelie, numai așa, pentru a se mai distra un pic…

Deodată, sosi buzduganul lui Andros și se înfipse într-un copac bătrân și gros, dar și chiar lângă capul zmeoaicei mumă, anunțându-i acesteia sosirea fiului său cel mai mare. Iar Zmeul Zmeilor i se și arătă, la scurt timp după aceea, scoțând flăcări pe nări și pârjolind cu acestea totul în calea sa.

-Bine ai venit, nepoate și… Măria Ta!, îl întâmpină cu viclenie mătușa Tornadă. Dar ce vânt te aduce pe aceste meleaguri, că de tare mult timp nu m-ai mai onorat cu vreo vizită..?

-Unde este Doinița, mamă?!, i se adresă zmeul mumei sale, cu o voce ca de tunet și ignorându-și mătușa, pe care n-o învrednici nici măcar c-o privire.

-Nu știu despre ce vorbești, răspunse zmeoaica, stăpânindu-și cu greu un zâmbet de satisfacție. Ai căutat-o pe acasă pe la ea?

-Care casă, mamă, căci nici casa ei nu mai este, iar locul mi se arată de parcă ar fi fost bătut de o furtună?!

-Chiar nu am idee ce s-a întâmplat, dar îți garantez, fiule, că nu am avut nimic de-a face cu asta! Ș-acum, mă gândesc că-i poate ș-un semn divin, doar ai să înțelegi că visezi la fantasme. Nu te mai enerva iară, doar sunt mama ta și… eu știu ce-i mai bine pentru tine!

-Nici eu nu am avut nimic de-a face cu asta, zise repede și Tornada, căci nepotul său tocmai îi aruncase și ei o căutătură cruntă.

Auzindu-le vorbele, Andros oftă, iar apoi, luându-și buzduganul la spinare, și plecă, amărât tare, zicându-și în sinea sa că -probabil- Doinița apelase la vreo zână care s-o ascundă… Fiindcă mama și mătușa îi păreau sincere, iar tânăra mai fugise de el și altădată.

După ce Zmeul Zmeilor se îndepărtă, muma sa își întrebă sora:

-Tornadă, spune-mi, s-a mai întors cineva vreodată din Lumea Altfel?

-Nu-ți face griji, sora mea, căci nimeni, niciodată, nu a mai revenit de acolo, tot astfel cum niciun om nu se mai întoarce de pe Lumea Cealaltă. Lumea Altfel e creată să poată ține numai spirite, nu și oameni din carne și oase, din ce am auzit…

-Ce mă bucur! Înfricoșătoareo, m-ai liniștit asigurându-mă c-am scăpat pentru totdeauna de Doinița! Dar acum, hai să te mai rog ceva: Ajută-mă să-i găsesc o nevastă lui Andros, să nu mai caute de-alde Doinița! Știi tu vreo furie, ca să-mi fie noră una de-a noastră?

-Și cum crezi tu c-ai să-l faci s-o vrea? Că-i și ca vrăjit de fata aceea ș-apoi… eu zic, sora mea, să nu ne mai amestecăm, ci doar să le facem dispărute -de va fi cazul- și pe următoarele alese, de-s indezirabile nouă!

-Așa vom face.., îi răspunse Muma Zmeului surorii sale mai mici.

***

-VA URMA-