Parcă ieri mă plimbam pe acea stradă și eram gânditoare, cum sunt eu mai mereu. Deodată, mi-au apărut și ei în fața ochilor mei, uimiți și încântați în egală măsură.
Cel dintâi pe care l-am întâlnit mi-a amintit de o poveste, iar mai apoi, cel de-al doilea a completat-o și încă mult mai frumos decât mi-aș fi imaginat.
„-Ce poveste? Ce poveste?!”, parcă vă aud întrebându-mă. 🙂
Ei bine, e una tare frumoasă, din perspectiva mea, dar despre care nu știu exact dacă am trăit-o cu adevărat, sau doar am visat-o, fiindcă eu visez mult, muuult, mai ales cu ochii deschiși. Și atunci, e oare de mirare că le mai și încurc, adică nu mai știu exact ce s-a petrecut doar în mintea mea? Eu cred că nu-i, ci… dimpotrivă, mă pot lăuda că imaginația mi-a îmbogățit frumos viața, fiindcă i-a adăugat fix atâta bucurie cât ar avea nevoie suflețelul meu, pentru a mai uita un pic din ceea ce nu-i prea place din viața reală…, în care -fie vorba între noi- nici nu se prea întâmplă nimic deosebit.
„-Haide, Cri, nu ne mai ține atât în șah și începe-ți odată povestea aceea!”
Ok, ok, uite că o încep. După cum v-ați imaginat, desigur, acțiunea se petrece într-o bibliotecă și – mai precis, într-o sală de lectură a acesteia, în care eu mă aflam în urmă cu doar câteva seri. Întotdeauna mi-a plăcut liniștea dintr-o bibliotecă, mai ales pe înserat, așa că m-am oprit să studiez acolo, ori de câte ori am avut câte un proiect ce implica și un pic de cercetare premergătoare.
Și-mi pornisem eu laptopul, am luat cea dintâi carte și, în momentul în care am deschis-o, am simțit un fior, dar nu unul rece, nu, ci a fost ca un pas făcut într-o altă lume, în care eu eram conștientă nu numai de realitatea din jurul meu, ci mai ales de cea interioară. Priveam la paginile acelei cărți atât cu mintea, cât și cu sufletul, emoția resimțită de mine fiind una intensă, după cum vă spuneam. Se întâmpla așa poate și datorită grafiei acelei cărți, ce-mi amintea de manualul de religie din anul întâi al bunicii paterne, pe care dumneaei încă îl mai avea, din fericire, pe când trăia. Dar nu numai din acest motiv am tresărit, ci și pentru că, ridicând pentru o clipă privirea, pe un raft, l-am zărit pe el. Îl simțisem dinainte cum mă privea fix, cu ochișorii săi cei mici și negri. Bineînțeles, privirea mi-a rămas lipită de a lui și atunci, cu o dexteritate de care nu l-aș fi crezut în stare, șoricelul a coborât de pe raft, iar apoi -în doar câteva secunde- s-a cățărat pe masă, apropiindu-se încet de mine.
-Mișu, ce faci?! Doar ți-am zis -și nu o dată- că nu ai voie să te urci pe mese!, l-a apostrofat bibliotecarul, după care mi s-a adresat: Să nu vă speriați, că e de-al casei și adoră nu numai cărțile, ci și pe unii cititori…, sau să zic pe unele cititoare…?
-Nu mă tem de șoricei, i-am răspuns. Cu atât mai mult de unul atât de drăgălaș. Și de cult. Mă bucur să te cunosc, Mișulică dragă!
-Și el se bucură nespus, cu siguranță, fiindcă vă urmărește atent, ori de câte ori veniți pe la noi, doar că -până acum- nu s-a și apropiat…
-Poate că privirea mea fixată în ochișorii lui, doar de astă dată, el a interpretat-o ca pe o încurajare…, i-am mai spus eu bibliotecarului, după care am scos un sendviș din geantă, am rupt cu grijă o fărâmă de cașcaval din acesta și i-am întins-o noului meu prieten. L-am privit mai apoi cum stătea cuminte, sub lumina lămpii de pe biroul meu, savurându-și tacticos deliciul nesperat al acelei seri… ce a fost unul compus din tot atâtea fărâmițe câte încap în cașcavalul unui sendviș mai mic.
Nu mult după aceea, am plecat către casă, întâlnirea cu micuțul meu prieten amintindu-mi de ora cam târzie și de promisiunea pe care mi-am făcut-o mie însămi, să nu mai intru prea adânc cu studiul în noapte, aflându-mă acum și după o perioadă mai plină de evenimente, unele mai bune, altele mai rele….
Începând de a doua zi, însă, mi-am făcut drum special pe la bibliotecă și zilnic, dar nu l-am mai văzut pe Mișulică și nici pe bibliotecarul care mi l-a prezentat într-atât de frumos. După o săptămână plină de incertitudini, m-am hotărât s-o întreb pe bibliotecara ce-i luase locul colegului ei ce s-a întâmplat cu acesta, de ce nu l-am mai văzut…
-Ah, domnul Corvin s-a pensionat. Nu-i arăta, dar dânsul are 65 de ani.
-Într-adevăr, nu-i arăta, părea mult mai tânăr, pesemne are o viață ordonată și activă, care l-a menținut în formă.
-Adevărul e că eu nu știu mai nimic despre dânsul, am schimbat doar câteva cuvinte atunci când m-a angajat, după care a plecat, mi-a răspuns bibliotecara. Dar cred că așa e, fiindcă într-adevăr, părea de vreo 45 de ani. De altfel, nici nu l-am crezut când mi-a zis că nu are atât, așa că i-am cerut buletinul…
-Și avea 65?
-Daaaa, am văzut negru pe alb!
-Și pe șoricelul Mișu l-a luat cu dumnealui când a plecat? Fiindcă, la fel, nu l-am mai văzut…
-Pe cine?
-Pe șoricelul cel alb, care iubește cărțile și pe unele cititoare…, după cum spunea domnul Corvin.
-Mie nu mi-a vorbit deloc despre acel șoricel…
-Îmi spunea că e de-al casei… din bibliotecă adică.
-Nu știu nimic, dar sunteți sigură că nu ați visat, fiindcă mi se pare greu de crezut ca un om sobru ca domnul Corvin să aibă ca animal de companie un șoarece, sau să-l accepte pe acesta într-o bibliotecă…
-Adevărul e că -în acest moment- nu mai sunt sigură de nimic, eu fiind cam visătoare de felul meu și vă dau dreptate, e un picuț cam… incredibil!
***
Aceasta ar fi povestea mea, ce-i și cam SF, recunosc, dar poate fi totodată și adevărată fiindcă omul nu-i niciodată fix cum ni se arată, ci e întocmai unui aisberg, iar bibliotecarul Corvin poate fi atât omul sobru, perceput de noua bibliotecară, cât și acela visător, pe care l-am întâlnit eu.
Revin acum la plimbarea mea de pe acea stradă, unde se aflau și cele două desene cu șoricei și vă voi povesti cum m-a inspirat cel de-al doilea, fiindcă mi-am imaginat -pe dată- continuarea poveștii lui Mișulică cel iubitor de carte…
Știu, poza însăși spune deja povestea. Dar mai știu că fiecare dintre noi mai țese cu ochii minții sale câte o altă istorie. Care-i atunci a mea vă întrebați? Vă voi spune-o pe toată, doar că -fiind ceva mai lungă- o voi lăsa pe mâine seară.
De sunteți curioși, vă aștept cu drag, la un ceai virtual și o poveste, care sper să vă placă tot atât cât și mie…
Fericirea dintr-o clipă 
24 de răspunsuri la „Șoricelul de bibliotecă”
[…] lectură, Mișu. Vi-i amintiți bine pe amândoi, nu-i așa?, doar i-am cunoscut nu mai devreme de aseară. Iar acum… la o masă, situată chiar lângă a noastră, se află însăși bibliotecara ce […]
ApreciazăApreciază
Dacă aș fi văzut un șoarece, m-aș fi urcat iute, iute pe masă, n-aș fi împărțit sandvișul cu el. 🙂 Ce curajoasă ești! 🙂 Mi-a plăcut povestea 🌼 și mă bucur că urmează o continuare, chiar dacă precis unul din personaje va fi șoricel. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Nu e un șoricel obișnuit, după cum vei constata în continuare, și-ți va aminti de Materiile întunecate, el fiind -de fapt- suflețelul lui Corvin. Dar cred că am dezvăluit deja prea mult din continuarea poveștii, așa că mă voi opri aici. 😘 În privința curajului meu, încă mă tem de gândaci, așa că aș spune că suntem cam la fel de viteze amândouă. Da, când văd un gândac din acela mare negru, mă urc pe masă, spunând totodată o rugăciune ca el să nu vină după mine… 😀
Îți mulțumesc din toată inima, Jo, și te aștept diseară la un ceai virtual și o poveste! 🌼❤
ApreciazăApreciază
Ah, nu! Când văd un gândac scot papucul și vai de pielea lui! 🙂 Iar povestea o s-o citesc la cafea mâine dimineață. Azi e zi de șmotru. Pfft!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Bietul gândăcel! Da’ să nu-l trimiți la mine… 😘
ApreciazăApreciază
Ah, uitasem: Să ai spor la treabă!! 🙂 Iar de venit pe la mine, nu-i nicio grabă, las ușa deschisă pentru prieteni. 🤗
ApreciazăApreciat de 1 persoană
❤️
ApreciazăApreciat de 1 persoană
❤
ApreciazăApreciază
Ce mult mi-a plăcut! Ești o povestitoare excelentă!!Abia aștept următoarea poveste. Mai urmează, nu-i așa?
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mă bucur tare mult că ți-a plăcut, Ștefi, și-ți mulțumesc din suflet pentru complimentul tău, care, ca de obicei, mi-a atins inima! ❤
Și sigur că mai urmează, dar ar mai fi ceva – o surpriză special pentru tine 🙂, fiindcă domnul Corvin și șoricelul au dispărut, nu-i așa?, iar acum va urma, desigur, tocmai răspunsul la provocarea ta din urmă. 🙂 Sper din tot sufletul să-ți placă ce-mi voi imagina și în continuare. Te pup cu drag și-ți doresc o zi minunată!!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Multumeeesc, abia astept sa citesc!!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Cu mare drag! Tocmai am publicat și partea a doua. Nu sunt foarte încântată de aceasta și, dacă n-aș fi promis că va vedea lumina astăzi, poate că aș mai fi periat-o. 🙂
Și eu îți mulțumesc, încă o dată! ❤
ApreciazăApreciază
Si mie imi vine sa modific mereu textele pe care le scriu – niciodata nu imi par terminate, dar asa e cand scrii…mereu ti se pare ca poti scrie o varianta mult mai buna si mult mai buna. Eu cred ca fiecare text are farmecul lui.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Îmi sună logic ce spui. Și-ți dau dreptate. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ce frumos ai învîrtit șoricelul ăla de poveste! Adevărul e că o cerea…
Știi ce mi-a dat prin cap la un moment dat? Dar să nu rîzi – am crezut că domnul Corvin e șoricelul… :)))
Aștept mîine seară. Sau azi e…? Că în biblioteci pierzi noțiunea timpului… ❤❤
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Așa e, Issa, într-o bibliotecă pierdem noțiunea timpului și, la un moment dat, nu mai știm dacă mai e azi sau este deja mâine…? 🙂 Și nu am râs, de ce să râd? Am fost doar tare mirată de cum tu aproape mi-ai ghicit gândurile, fiindcă eu îmi imaginasem deja un scenariu ca-n filmul Busola de aur, cu Nicole Kidman, îl știi? Dacă nu, ți-l recomand călduros. Acțiunea filmului se petrece pe o altă planetă, în care omul și sufletul lui sunt în trupuri diferite, iar eu mă gândisem acum ca șoricelul să fie chiar sufletul lui Corvin și, prin urmare, domnul Corvin chiar era unul cu șoricelul și-n mintea mea… :)))
Diseară, voi publica partea a doua, care sper să-ți placă, mai ales că am avut (aproape) același gând. Te îmbrățișez și îți doresc să ai o zi foarte frumoasă!! ❤❤
ApreciazăApreciază
Superb ti-a iesit povestea declansata de aceste imagini delicioase.
O adevarata placere lectura, Cri!
Multumesc mult! Astept si eu urmarea! ❤
Seara frumoasa!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Eu îți mulțumesc din toată inima, Suzana! ❤
În cea mai mare parte e meritul șoriceilor, fiindcă m-am simțit inspirată de cum i-am zărit. 🙂 Iar apoi cuvintele au curs, în armonie cu gândurile, ce s-au concentrat pe suflețelul cu ochișori negri, în jurul căruia am țesut acțiunea. Voi scrie și continuarea în cursul zilei de azi și o public diseară. 🙂
O zi plină de bucurii îți doresc eu acum!!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Si mie-mi place povestea! ❤ Bineinteles ca mai vreau povesti! 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ce mult mă bucur că ți-a plăcut, Diana! ❤ Îți mulțumesc din toată inima!! Erau prea drăgălași șoriceii, așa cu năsucul în cărți, cum ni se prezentau, ca să nu inspire cel puțin o poveste… 🙂 În cursul zilei de mâine, voi scrie și partea a doua, cu aventurile lui Mișulică prin lumea mare… văzute prin ochii mei, dar și a celor care „l-au mai întâlnit” pe micuțul năzdrăvan. Te pup cu drag și-ți doresc să ai o seară frumoasă!!
ApreciazăApreciază
Ce poveste frumoasă a ieșit, Cri!
Îți mulțumesc mult! Pentru poveste, în primul rând!
Le stă mult mai bine șoriceilor aici la tine, sigur sunt tare fericiți că au povestea lor! Și eu sunt la fel, că ei te-au inspirat!
Te îmbrățișez!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Potecuță dragă, eu îți mulțumesc din toată inima! ❤ Doar fiind la plimbare pe potecile tale m-am întâlnit cu muza. 🙂 Știi, de ceva vreme am descoperit numele acesta, Corvin, pe care sigur că-l mai auzisem, sau citisem, chiar și prin cărțile de istorie, dar de-abia acum i-am simțit rezonanța și așteptam o ocazie potrivită să-l aduc într-o poveste. Când am văzut șoriceii, beculețul s-a aprins 🙂 și mi-am zis, de îndată, că ar fi un nume numai bun pentru un bibliotecar. Așa a început a se țese firul poveștii. 🙂 Tare mă bucur că ți-a plăcut și că-i simți mai fericiți și pe șoricei! Te îmbrățișez cu mare drag și eu, dorindu-ți să ai o seară frumoasă ca-ntr-o poveste…!!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Eu am luat-o ca pe o poveste reală, deloc SF. 😄
Zic asta, pentru mi-am amintit de vremea când lucram într-o firmă iar inginerii mecanici de acolo, chiar aveau un șoricel drăguț la care îi dădeau de mâncare, și cumva s-a domesticit pentru că nu mai fugea, iar unul dintre ingineri mi-a atras atenția să nu alung șoricelul că avem probleme.😁
Mi-a plăcut povestea, mai ales că ai condimentat-o cu aceste imagini pe care le-am văzut la Potecuță și mi-au plăcut mult.
Seară frumoasă îți doresc, Cristina ! 😇
ApreciazăApreciat de 1 persoană
În ce mă privește, e pură ficțiune, inspirată chiar de cele două imagini pe care le-am împrumutat de la Potecuța, așa că mă bucur nespus să citesc că pare o poveste reală. Și că ți-a plăcut. 🙂 Frumoasă tare-i și povestea ta de la firma aceea, Ștef, chiar mi-am imaginat și tonul acelui coleg când ți-a spus că, de alungi șoricelul, veți avea probleme… 😀
O seară frumoasă cu adevărat să ai și tu!
Îți mulțumesc din suflet!! 😇
ApreciazăApreciază