Privea pe fereastră gânditoare, amintindu-și cum a început totul. Cel care-i deșteptase această amintire semăna incredibil de mult cu el. Era convinsă, însă, că doar fizic, întrucât omul tocmai își îmbrățișa soția și cei doi copii, luându-și -pesemne- la revedere de la aceștia și pentru un timp mai îndelungat.
„Așa arată o familie fericită!”, își zise atunci Irina și se bucură sincer pentru ei, cei care se îmbrățișau acum. Și tot repetau îmbrățișările acelea, ca pe un joc de-al lor, îndelung jucat, ce le devenise un adevărat ritual.
„Și ce plăcut trebuie să fie acesta! Cred că despărțirile le sunt lor -astfel- chiar mai plăcute decât revederile…!”, mai filozofă ea un pic, după care mintea i se refugie cu totul în trecut. În acea seară ploioasă de început de aprilie.
***
Se afla acasă și -tot așa- privea visătoare pe fereastră, fiindcă ei îi plăcea mult ploaia, o percepea ca pe un miracol viu, căci ploaia bucură nu numai natura, ci și pe acei oameni care știu să-i aprecieze darul din aer împrospătat prin picăturile sale, ce cad ca o perdea, atât energizantă, cât și purificatoare.
Deodată, în mijlocul străzii, văzu cum prindea contur o siluetă din lumină. La început, crezu că visează. Dar se ciupi și simți durerea. „Cum, nu visez…?” Acum, silueta aceea era o femeie, ce purta o pelerină cu glugă. Era înconjurată de ceva ce i se arăta Irinei ca un soi de aură strălucitoare. „Un înger?”, se întrebă imediat tânăra noastră. În acel moment, observă cum făptura aceea luminoasă o privea și ea, zâmbindu-i ca unei prietene și -dintr-o dată- Irina îi auzi gândurile și încă foarte clare, de parcă îngerul ar fi fost acum chiar lângă ea.
-Nu te teme, Irina!
-Cine ești? Și cum ai apărut?, o întrebă -involuntar- tot în gând.
-Sunt sora ta, de aceea ne auzim gândurile și putem comunica astfel, în pofida distanței fizice. Ce fericită sunt că ne-am regăsit!
-Sora mea? Nu înțeleg…, zise Irina.
-Totul îți va fi clar, în curând. Pentru început, nu-i așa că simți o conexiune magică între noi, ce-i și altfel decât mentală? Și nu-ți explici de ce, dar știi deja că poți avea încredere deplină în mine.
-Așa e! Simt… liniște sufletească, bucurie, chiar împlinire… dar nu-mi explic de ce…?
-Mă bucur… nespus de mult! Acum, eu trebuie să plec… dar voi reveni… împreună cu cealaltă soră a noastră. Și atunci, îți vom explica împreună totul. Ne revedem în următoarea zi cu ploaie, pe înserate, exact ca acum. Pe curând, surioară!!, mai spuse îngerul și dispăru întocmai cum apăruse, pierzându-se în perdeaua aceea de ploaie.
*
-VA URMA-
Fericirea dintr-o clipă 
19 răspunsuri la „Un miracol viu”
[…] zorii celei de-a doua zi, în casa de peste drum, Irina privea pe fereastră la spectacolul pe care-l ofereau vecinii ei, în timp ce-și luau la revedere. Apoi -pentru un timp- își permise […]
ApreciazăApreciază
Am ajuns aici tarziu, dar pentru ca vreau sa urmaresc povestea trebuie sa stiu cum a inceput si ce s-a intamplat pana la ultima parte publicata. 🙂
Imi place ideea – acum, ca ultima parte am citit-o, nu voi mai avea surpriza sa constat cum erau surori fetele, dar farmecul povestii nu se pierde. 😊
ApreciazăApreciază
Îți mulțumesc, Diana! ❤
Am început să recitesc și eu, odată cu tine, amintindu-mi 😊 la fel ca Irina din poveste, cum a început totul. Mă bucur tare mult că îți place și sper să îndrăgești personajele, mai ales că una dintre surori – după cum ai și aflat deja, fiindcă văd că ai avansat cu cititul – îți poartă numele. 🙂
ApreciazăApreciază
Uite aşa înţeleg mai bine cum e să ai o soră. Că eu nu am fraţi şi nu prea ştiu cum e 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Unele surori sunt într-atât de apropiate, Potecuță, încât se simt una pe cealaltă și comunică fără a mai avea nevoie și de cuvinte. 🙂 Altele, sunt ca niște străine. Dar mai există și unele prietene, care își sunt ca surorile bune, iar un amic virtual (nu mai știu cine) le numea pe acestea în scrierile sale „însurorate”. Nu știu dacă există cuvântul în DEX, dar descrie bine sentimentul ce le leagă. Nu am și frate, Potecuță, dar cred că e tot la fel și cu frații… sau ca în basme. 🙂
Îți mulțumesc! 😘❤
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Da, ştiu, am auzit de cazuri, în special la gemeni dar nu numai, când dacă unul avea o durere, o simţea şi celălalt.
Da, mă gândesc că e la fel. Eu, când eram mică, şi eram întrebată de alţii dacă nu vreau o soră mică, spuneam că vreau un frate mai mare. Na, credeam eu că se poate aşa. Când m-am prins că nu se poate, o vreme am tot sperat că apare unul de pe undeva. Nici asta nu s-a întâmplat 😀
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ei, uite că și aici semănăm. 😀 Și eu mi-am dorit un frate mai mare, numai că -la fel- acesta a rămas doar un vis și… cam tot ca la tine s-a întâmplat. Visele copiilor ce-și doresc frați cred că seamănă între ele. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Interesanta deductia si intuitia ta, ceea ce-mi confirma ca tu apartii polului opus catolicismului! 🙂
Desi ma încred dintotdeauna, neclintit si absolut, în Dumnezeu si în Cuvântul Sau, nu apartin si nu sunt adeptul oficial nici al unei ramuri al culturii religioase relative, pamântesti.
Oricum e dragut gestul din partea ta, si îti multumesc sincer, dorindu-ti o seara si o saptamâna magnifica si sublima, învesmântata în vesminte din Lumina Divina !
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Nu aparțin polului opus catolicismului. Sunt botezată ortodoxă, e adevărat, dar nu-s bisericoasă, iar – dacă e să aleg, într-o catedrală catolică mă simt mai aproape de Dumnezeu, decât într-una ortodoxă. 🙂 și pe Papa de la Roma îl văd mai sfânt decât pe „înalții noștri prelați”, ce-și etalează straiele aurite, sau mașinile scumpe… Aceasta fiindu-mi gândirea, cred că sunt catolică în spirit. 🙂 M-ai derutat cu videoclipul, ce era cu Paștele, de aceea ți-am scris urarea dinainte. Îți mulțumesc și eu, Iosif, la fel de sincer, și aceleași gânduri bune și de la mine!! 🍀
ApreciazăApreciază
Frumoasa revelatie !
Se întrevede o noua poveste fantastica si fascinanta, cu aparitii de îngeri, ploi si anotimpuri reale de altadata, prin care a trecut aceasta minunata fata, „Irina” !
Mult succes si inspiratie în aceasta noua creatie, draga Cri !
ApreciazăApreciază
Încerc o nouă fantezie, Iosif, cu ploi, da, însă, anotimpurile sunt cele din vremurile noastre. Acțiunea poveștii am plasat-o în prezent, de astă dată. 🙂 Îți mulțumesc din suflet, mă simt inspirată și sper să placă ce mi-am imaginat! 🙂
Din videoclipul pe care l-ai atașat, înțeleg că ești catolic, așa că îți urez din toată inima un Paște binecuvântat!!
ApreciazăApreciază
Să vezi potrivire. Acum când citesc povestirea ta, plouă torențial. 🙂 Mărturisesc că, deși nu m-am gândit niciodată la ploaie cu atâtea metafore, sunt una dintre acele persoane care adoră ploaia. Nici n-ai idee cât de gol a fost parcul azi. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ca să vezi! 🙂 E plină viața de coincidențe. Mă refer la faptul că plouă torențial la tine, dar mai e și coincidența că și eu ador ploaia. 🙂 N-am mai ieșit demult în parc, cam de la începutul pandemiei. Tot zic să îmi fac curaj, doar port mască, însă, până acum, doar mi-am propus. O prietenă de-a mea traversează un parc zilnic, în drum spre serviciu, și-mi zicea că -pe la 8 dimineața, e plin de cei care fac jogging. 🙂
ApreciazăApreciază
Și n-a pățit nimic. Colega that is. În aer liber e safe. Sigur, nu sta nas in nas cu cineva, dar dacă doar te plimbi e OK. E frumos in parc. Copacii sunt înfloriți. Acum e momentul!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Dacă reușesc să plec mai devreme, mâine, trec și eu printr-un parc în drum spre serviciu. Mă abat un pic din drum, dar din ce-mi scrii merită. 🙂 Îți mulțumesc, Jo! 🤗😘
ApreciazăApreciază
După serviciu. Să nu fii pe fugă. Zic și eu…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ai dreptate! Să am timp de admirat natura și fotografiat. 🙂
ApreciazăApreciază
Tantanas! Se conturează miercurea fără cuvinte. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Primul cuvânt nu-l cunosc. E un autocorect? 🙂 Da, se conturează!
ApreciazăApreciază