Pe măsură ce se îndepărta de locul în care le lăsase să tăifăsuiască înainte pe muma sa și pe mătușa Tornadă, Zmeul Zmeilor se simțea tot mai abătut și tare mult și-ar fi dorit să vorbească cu cineva despre ceea ce gândea acum… dar cu cine?

Jur-împrejur, pădurea era pustie, căci toate viețuitoarele fugeau de mâncau pământul din calea unui zmeu paraleu. Cu toate acestea -la un moment dat- lângă un copac, o văzu așezată și citind concentrată dintr-o carte pe o fetiță.

O recunoscu pe dată după scufița ei cea roșie pe care o purta și, atunci, Andros se apropie încet, încet, ca să n-o sperie, fiindcă își zicea el în sinea lui că -decât deloc- bun ar fi chiar și un dialog cu fetița aceea. Mai ales că până și un zmeu ca el știa că -uneori- copii văd lucruri invizibile celor mari.

-Este interesantă cartea ta?, o întrebă aproape în șoaptă, de îndată ce ajunse foarte aproape și chiar se așezase, pe o buturugă, pentru a nu-i părea Scufiței Roșii (căci, da, ea era) prea mare și înfricoșător.

-Foarte!, îi răspunse ștrengărița neridicându-și privirea din carte. Te rog, lasă-mă să-mi închei capitolul și apoi voi putea fi atentă la tine, îi mai spuse Scufița zmeului, ce era acum tare uimit de atitudinea ei, absolut indiferentă la pericolul pe care el îl reprezenta.

Și-și aminti -pe loc- de Doinița, cum îi vorbise ea calm, pe atunci… când era încă la el la palat. Și rememoră imediat cât de mult îi plăcuseră atât curajul, cât și felul ei de a fi. Dintr-o dată, lacrimi grele izvorâră din ochii săi și Zmeul Zmeilor -uitând de fetiță, dădu frâu liber șuvoiului eliberator.

După doar câteva clipe, simți cum două mânuțe mici încercau să-i dea la o parte de la ochi mâinile lui cele mari, iar apoi îl și mângâiară pe creștetul capului, chiar deasupra frunții, atât cât putuse Scufița Roșie ajunge. Își șterse repede lacrimile, iar apoi o privi, râmânând fascinat de ochișorii ei, care-i străluceau de la lacrimile pe care -cu vitejie- se străduia să și le stăpânească.

-Îți mulțumesc, fetiță dulce!, îi zise imediat și apoi îi zâmbi.

-Cu plăcere!, îi răspunse copila noastră, dăruindu-i -la rândul ei, un zâmbet cald.

-Mă bucur mult că nu te temi de mine, fiindcă am mare nevoie să vorbesc cu cineva… și… mi-ar plăcea… dacă și ție… să fii tu aceea!

-Cu mare drag!, îi răspunse fetița, uimindu-l din nou pe Andros cu reacția ei. Uite, am să mă așez acum aici, lângă tine, pe buturugă. De ce? Păi, tocmai am citit în cartea mea, că ne destăinuim întotdeauna mai ușor unui om pe care nu-l vedem. Iar acum, hai, spune-mi… care-i baiul?

Și Zmeul Zmeilor trase mai întâi aer în piept, iar apoi începu a-i povesti, tot trăgând cu coada ochiului către fetiță, temându-se că aceasta se va speria auzind cine este el cu adevărat, dar copila doar îl asculta liniștită și -culmea!, părea chiar a-l înțelege. Când Andros își termină de spus povestea, Scufița Roșie îi zise:

-Te-am ascultat, dragă zmeule, și pe măsură ce-ți auzeam povestea, înțelegeam de ce soarta m-a scos în calea ta: Pentru că eu te pot ajuta cu adevărat. Vezi tu, cartea pe care o citesc acum este volumul al doilea, iar din primul, am aflat o lecție ce ți-ar prinde bine ție acum. Spunea cineva acolo -și era un om bătrân și tare înțelept- că nu e bine să te hrănești cu visuri și să uiți să trăiești…

-Și atunci… ce-i de făcut? Cum să mi-o scot din minte pe Doinița?

-La întrebarea aceasta îți pot răspunde eu, dragă frate!, se auzi atunci o voce și cei doi noi prieteni îl văzură, răsărind de după un copac mai gros, pe însuși elful Oracol, despre care vă amintiți -desigur- că era și un bun prieten de-al lui Oximoron.

-Ei, atunci… eu vă las, le zise Scufița Roșie, luându-și cartea și coșulețul cu flori de unde le lăsase. Rămâneți cu bine și, poate, ne vom mai revedea! Și se retrase apoi, bucuroasă tare că nu-l lasă singur pe Andros, ci cu cineva drag lui.

-Să ne revedem cu bine, Scufiță dragă, și -încă o dată- îți mulțumesc din suflet pentru… tot!, îi răspunse zmeul, iar fetița -zâmbindu-i, înclină capul a la revedere, iar apoi se duse pe drumul ei.

***

În vremea aceea, în Lumea Altfel, Doinița și cu Alin îl ascultau pe Tempus povestindu-le despre creația sa desăvârșită, de care era și tare mândru. Când acesta își încheie pledoaria, tânăra soție îi spuse:

-Dragă Tempus, mi se pare un picuț cam straniu să mă adresez unei făpturi invizibile… Ai putea, rogu-te, să ni te arăți cumva? Chiar și sub o înfățișare numai din lumină, întocmai ca toate celelalte suflete din jurul nostru…

În clipa imediat următoare, în dreapta lor, apăru o fetiță, cu părul lung și blond – numai bucle, cu ochii ca azurul și care purta o rochiță albă, strălucitoare. Însă, întreaga sa atitudine emana doar sfială, adică era în dezacord total cu vocea aceea hotărâtă, ce le vorbise până atunci. Bineînțeles, cei doi soți se așteptau la un copil, doar glasul era al unuia, însă, ziceau ei că acesta va semăna cu un băiețel, care va avea -desigur- și o atitudine vitează.

-E mai bine așa?, îi întrebă Tempus zâmbindu-le, după ce le oferi câteva minute bune înainte, pentru a se desmetici. Acesta este chipul meu. Și genul reprezintă -după cum vedeți- un detaliu care nu contează defel aici. Dragii mei, odată ajunși în Lumea Altfel, veți avea ocazia de a înțelege mai multe chiar și despre lumea voastră, care vi se va redescoperi într-un mod plăcut și neașteptat.

-Dragă Tempus, zise atunci și Oximoron, cred că vorbesc în numele amândurora când îți spun că simt ceva ce n-am mai simțit…

-Da, și eu simt, îl completă Doinița, ceva ca o liniște sufletească și o bucurie fără margini…

-Ceea ce simțiți voi amândoi poartă numele de Pace și este o stare datorată eliberării de toate grijile pământești, pe care le-ați lăsat în urmă. Sufletele voastre se odihnesc acum… în pace. Deși sunteți încă vii, nu vă gândiți prea departe, căci Lumea Altfel este doar o altă lume, mai bună – zic eu, însă, nu-i Paradisul.

***

-VA URMA-