După ce fugise de lângă Oxi, Amina se întoarse acasă, iar apoi, în camera sa, își dădu voie să plângă în hohote. Acestea fură auzite și de bunica ei, care se înființă -de îndată și îngrijorată tare, la ușa fetei. Mai întâi, ciocăni ușor, iar după numai două secunde, intră fără a mai aștepta invitație. Amina o întâmpină cu un:

-Bunico, urmat de un hohot de plâns și mai abitir ca înainte.

–Scumpa mea, haide, vino în brațele mele și plângi, dacă de asta simți că ai nevoie, iar apoi spune-mi, iubito… Care-i baiul?

-Bunico, zise iar fata noastră, după care continuă cu: Îți mai aduci mata aminte cum Alin îmi spunea că îi sunt dragă, într-atât de dragă… cum nu i-a mai fost nimeni pe lume?

-Sigur că îmi amintesc, fata mea, doar eram de față și m-am emoționat nespus… mai ales când, după aceea, el ți-a făgăduit că se va întoarce la tine, căci vrea să-ți fie un soț bun… că va avea grijă de tine și că tu nu mai ești singură, fiindcă -din clipa aceea, el se simte a fi chiar… familia ta!

-Prin urmare, nu am visat, ci el într-adevăr mi-a spus toate acestea, bunico?

-Da, pui drag, iar eu tare m-am mai bucurat, fiindcă nu aș vrea să rămâi singură, când eu n-oi mai fi...

-Și cu toate acestea, el… El nu-și mai aduce aminte… Da, au fost vorbe goale, bunico, iar eu sunt tare nefericită acum!

-Iubita mea, nu mai plânge, că mi se rupe sufletul să te văd astfel! Lasă că… va fi bine… până la urmă… Ai încredere că nu te va lăsa așa Cel de Sus… știe El ce știe, de ți-a trimis și încercarea aceasta…

Amina îi răspunse -pe dată- cu o îmbrățișare, străduindu-se și să nu mai plângă, fiindcă își iubea mult bunica și nu voia să o doară și pe dânsa inima ei frântă. Cu un efort supraomenesc reuși chiar să zâmbească și, sărutându-i obrajii bunicii sale, îi mai spuse:

-Ai dreptate, buna mea dragă, mi-a dat Dumnezeu această iubire falsă cu un rost. Căci cum altfel aș fi înțeles că este o nebunie să mă încred în vorbele unui… spiriduș?

***

Când Zmeul Zmeilor părăsi castelul său, îndreptându-se către… unde-l trăgea pe el ața, muma sa -furioasă tare- eliberă un țipăt, de sparse cu acesta toate geamurile camerei în care se afla. Iar apoi, se simți parcă ceva mai bine și chiar zâmbi.

Tocmai atunci, însă, apăru în pragul ușii morocănos Tata-zmeu, ce-i zise consoartei sale, de cum o văzu:

-Da’ ce urli așa, nevastă, că mi-ai stricat somnul de după masă?! Ce s-a mai întâmplat acum?

-Da’ bineînțeles că tu dormeai, ce-ți pasă?! Eu ard de grija împărăției și a… nesăbuitului de fi-tu, iar tu… tu dormi, dormi-ți-ai somnu’ ăl lung!!

-Hei!!, o opri cu un glas -ca de tunet- bărbatul ei, știind din experiență că doar cu această exclamație o mai înfrâna, în astfel de momente.

Iar zmeoaica tăcu și de această dată, iar apoi ieși ca o vijelie din cameră, înțelegând că tot singură va trebui să găsească acea cale, prin care să-i pună bețe în roate lui Andros cel îndrăgostit, fiindcă o noră ca Doinița reprezenta o adevărată catastrofă în ochii săi.

Cum avea și mare nevoie să se sfătuiască cu cineva, se gândi că sora sa mai mică, Tornada cea Înfricoșătoare, ar înțelege-o cel mai bine în această privință și se grăbi către ținutul pe care-l bântuia aceasta. Cu viteza gândului, ajunse -pe dată- acolo și-mpreună, furiile hotărâră ca Tornada să o ia pe sus pe Doinița, cu casă cu tot, și s-o ducă apoi undeva… cât mai departe, unde Andros să n-o mai poată găsi, vreodată. Și cunoștea Înfricoșătoarea un astfel de loc.

Zis și făcut.

***

Când se întâmplă nenorocirea, Doinița și Alin erau împreună acasă, femeia îl ținea în brațe pe bebelușul lor și îi cânta încet, fiindcă el aproape ațipise, iar Oximoron îi îmbrățișa cu o privire plină de duioşie pe amândoi.

Deodată, simțiră ceva… întocmai ca un cutremur și, până să se dezmeticească ei bine, erau luați pe sus cu casă cu tot. Zborul lor nu dură prea mult și când eroii noștri simțiră iarăși pământul zdravăn sub picioare, îndrăzniră să și iasă repede în… curte, sau așa credeau ei.

Dar ce le văzură ochii? Se aflau într-o lume nouă, în care iarba și frunzele erau albastre, iar cerul, portocaliu, de le părea a fi… în flăcări. În clipa aceea, de undeva, din dreapta lor, auziră un glas ca de copil ce le spunea:

-Nu vă mișcați, dacă vă este dragă viața!

Cei doi soți priviră în direcția din care venea glasul, dar nu văzură pe nimeni, însă, nici nu mai îndrăzniră să se miște, căci înghețaseră de frică, fiind amândoi recunoscători sorții că bebelușul lor nu se trezise, ci încă dormea liniștit în brațele mamei sale. Vocea aceea se auzi din nou:

-E bine că îmi ascultați vorbele, dar să nu fiți speriați, căci eu nu vă sunt dușman. Totul va fi bine, dacă veți face întocmai ceea ce vă voi cere. Sunteți foarte departe de casă, iar pe aici, totul funcționează altfel. Și nu sunteți primii mei vizitatori…

***

-VA URMA-