L-a ascultat Doinița pe zmeu povestindu-i despre Alin al ei, dar nu l-a crezut, desigur, fiindcă nu-și putea închipui așa ceva… Ca fostul spiriduș, ce a renunțat la nemurire de dragul ei, să trădeze -vreodată- o iubire unică și minunată cum era a lor. Da, soțul ei fusese un seducător, dar asta se întâmpla înainte de a o cunoaște pe ea și de a se îndrăgosti unul de celălalt… foarte tare. Când Andros își încheie pledoaria, tăcu, în așteptarea unui răspuns de la tânăra noastră, însă aceasta -în loc să-i răspundă, îi zise doar:
-Te rog, să mă scuzi, dar este ora la care trebuie să-mi adorm bebelușul…
Și spunându-i aceste cuvinte, îi mai ură o zi bună oaspetelui său cel nepoftit, iar apoi plecă în grabă din bucătărie.
În aceeași clipă, cerul se întunecă și se porni o furtună cum nu mai văzuse Pământul, într-atât de aprigă era și inopinată… Zmeul Zmeilor se ridică -imediat- în văzduh, intuind cine crease vijelia aceea și, nedorindu-și deloc o confruntare cu Zâna Primăvară, zbură degrabă înapoi la palatul său… Iar în urma lui, vremea se liniști -pe dată, ca prin farmec.
În drum spre iatacul bebelușului, Doinița nu observase cele petrecute după plecarea sa. Dar nici nu-și făcea griji, netemându-se nici un pic de zmeu, întrucât -vă mai amintiți?, ea avea acel înger păzitor, chiar în al său căpșor, ce-i era alături mereu, înveșmântând-o chiar și într-o mantie a invizibilității, ori de câte ori ar fi fost necesar, pentru a o ocroti.
***
O lăsăm pe Doinița cu gândurile sale, iar noi ne întoarcem, prin spațiu și timp, în largul mării și-n momentul în care tritonul a plecat să-i vorbească tatălui său despre mândra (de curând) sirenă. Împăratul Neptun nu era însă atunci la palatul său, căci Măria Sa se afla deja în drum către un eveniment grandios, un spectacol, ce urma a fi susținut de cei mai talentați artiști vocali și dansatori ai lumii apelor…
-Ah, da! Uitasem de acesta, îi spuse atunci prințișorul căluțului de mare, dar dacă tot mi-am amintit, poate că ar fi timpul să merg și eu într-acolo, chiar dacă mie nu-mi prea plac concertele, deși, trebuie să recunosc: Balena cea Albă are un glas fabulos și o ascult fascinat, de fiecare dată când îmi apare-n cale! Iar dansul meduzelor oare cui nu i-ar plăcea? Sau cel al delfinilor…
Cu aceste gânduri în minte, tritonul nostru porni hotărât la drum, dar nu înainte de a-și alege doi tovarăși de călătorie: pe bătrâna țestoasă, căreia îi promisese că nu o va uita atunci când va veni timpul să meargă și el la evenimentul ce se organiza anual, și -bineînțeles- pe prietenul său din copilărie, căluțul de mare, ce era acum tare bucuros și tot făcea piruete, prin care-și arăta entuziasmul.
Însă, nu apucaseră cei trei călători să dea de prea multe ori din înotătoare, sau din coadă (după caz), că simțiră cum un val uriaș îi prinse într-însul, purtându-i mai apoi pe sus și încă în direcția opusă, adică înspre mal. Căci așa cum probabil ați intuit, acesta era chiar valul pe care-l formase vântul pentru a-i readuce pe uscat, cu plută cu tot, pe Alin și Doinița.
Până să se dezmeticească, tritonul, căluțul și țestoasa, ajunseseră cu toții la destinația cea nouă, iar apoi, îi priviră bucuroși pe cei doi îndrăgostiți, care iată cum se regăsiseră și fără ajutorul lor sau al Împăratului Mărilor. Fericiți, cei trei prieteni se îndreptară din nou către largul mării și, de astă dată, având o poveste frumoasă de împărtășit tuturor, a cărei morală ar putea fi… Să nu ne facem niciodată avans de griji, întrucât viața mai rezolvă și ca de la sine ecuațiile sale cu prea multe necunoscute.
***
Vom reveni acum în momentul în care Amina fugise de lângă Alin, lăsându-l pe Oxi nedumerit și cam tulburat -mai ales, atunci când el auzi și hohotul acela de râs, ce-l hotărî -pe loc- să se întoarcă degrabă acasă. Pe drum, o mulțime de gânduri se învălmășeau în mintea bărbatului. Pe de o parte, bietul de el nu înțelegea cu ce oare i-o fi greșit Aminei, de a plecat tânăra în grabă de lângă el și încă înlăcrimată… Pe de alta, regreta nespus că a fost auzit de cineva plângând pe umărul unei alte femei și era peste măsură de îngrijorat de ceea ce va gândi Doinița sa aflând de cele întâmplate, fiindcă nu se îndoia că i se va spune. Oftă la acest gând și începu apoi a compune, în minte, niște versuri de dragoste, pentru soția sa:
„Dorul m-a găsit, iubito,
când eram pe drum, la vale,
și m-a luat pe sus ursita,
abătându-mă din cale…
*
M-a adus -napoi la tine,
dulcea mea privighetoare,
că-mi era dor și rușine
de plecarea mea vioaie!
*
Că-mi ești dragă știe-o lume
și-ncă una, de sub ape…
Ah, răsare -din genune,
vis curat ziua s-o scape!
***
-VA URMA-
Fericirea dintr-o clipă 
14 răspunsuri la „Oximoron (23)”
Chestia cu încrederea în oameni (mai cu seama entitati iluzorii virtuale) a fost si este pentru mine, (chiar si în viata obiectiva, reala) o experienta decenala, destul de greu de traversat, adeseori paradoxala, iar azi, chiar îngerii din cer de ar veni sa îmi aduca mostre dintr-o alta lume sau dimensiune astrala, nu i-as crede daca mi-ar indica o alta Cale a Iubirii, decât cea aratata de Hristos Iisus în trup, adevarata, practica, neconditionata, fara prejudecati, de sinele cel vechi sacrificatoare… 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Un unchi de-al meu, care era un om înțelept, îmi spunea că -uneori- nici în noi înșine nu ne putem încrede, fiindcă se mai întâmplă să acționăm câteodată chiar și contrar firilor noastre, doar fiindcă altcineva reușește, prin acțiunile sale, să… „ne scoată din fire”. Așa că… Sunt de acord cu tine în ceea ce privește singura Cale. 🙂
ApreciazăApreciază
Imi place din ce în ce mai mult stilul echilibrat în care combini lumina cu întunericul, binele si raul, frumosul cu urâtul, mentinând în fiecare parte a povestii, aspecte si nuante cât mai echilibrate, mai ceva ca într-o poveste de tinerete fara batrânete si viata fara de moarte, în asa fel, încât nici un personaj sa nu-si piarda existenta reala, sa nu dispara în extremitatile neantizarii definitive atemporale, gasind întotdeauna o portita de scapare pentru fiecare gresala, mai mica sau mai mare. Felicitari sincere !
Un Weekend minunat, binecuvântat cu bucurie, pace si Lumina Divina învesmântat, draga Cri !
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Îți mulțumesc din suflet, Iosif! 🙂 Am observat că întunericul reprezintă doar absența luminii, după cum spunea și tânărul Einstein, într-o poveste pe care am citit-o pe net. Tot astfel, ceea ce ne pare de neimaginat este posibil, în anumite circumstanțe, pe care le putem înțelege doar trăindu-le noi înșine, sau fiindu-ne povestite de cineva în care avem încredere că nu ne-ar minți. 🙂 Prin basmul acesta încerc să aduc o rază de lumină în mințile nehotărâte, pentru că oamenii ce-s ca Oxi pot face rău celor din jur, doar din naivitate… Nehotărârea nu-i într-atât de nevinovată pe cât ar părea. Și aici, pe net, există mulți oameni, atât femei, cât și bărbați, care se joacă în mod iresponsabil de-a iubirea, exact ca Oxi-Alin, concentrându-se doar pe ceea ce vor și ignorând dramele pe care le țes astfel cu o dezinvoltură -uneori- criminală, fiindcă urmare unei decepții sentimentale, oamenii se mai si sinucid, sau mor „de inimă rea”, după cum se spune în popor…
O zi de sâmbătă și un weekend excepționale îți doresc și eu! 🙂
P.S.: Mulțumesc și pentru melodie! Îmi place tare mult!
ApreciazăApreciază
A republicat asta pe Cronopedia.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțumesc, Ioan!
ApreciazăApreciază
Frumoasa poezia pentru sotie. Acum sa vedem ce se mai întâmplă, căci sper sa fie bine intre ei. 😘❤️
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Îți mulțumesc, Ina! ❤ Oxi e îndrăgostit de soția sa și, cu așa o muză cum îi este ea, versurile se țes parcă singure pentru el… și pentru mine, când mă transpun în pielea personajului. 🙂 Și le va fi bine, da, sau din ce în ce mai bine, doar ei se iubesc cu adevărat și astfel, trec peste obstacole mai ușor, ținându-se de mână. 😘
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mare poet Oxi ăsta. Mă bucur că Doinița n-a plecat urechea la spusele lui Andros. Până la urma cred că vor fi fericiți cei doi… Dar povestea încă nu s-a încheiat. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
😀 îți mulțumesc, Jo! 😘 E fată deșteaptă Doinița și are încredere în Oxi al ei, nu uită de vitejia lui, inspirată -până la urmă- de iubirea pentru ea. 🙂 Și eu îmi doresc să fie fericiți cei doi, iar încercările acestea la care-i supune soarta chiar vor avea darul de a-i apropia și mai mult, căci prin foc se sudează un cuplu, după cum se și spune. Da, povestea se scrie înainte. ❤
ApreciazăApreciază
Îmi place mult de tot faptul că nu dezavantajezi niciun personaj. Ştii că uneori se simte când vrea autorul să favorizeze prea mult pe unul în defavoarea altuia. La tine nu am simţit asta.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Îți mulțumesc, Potecuță!🙂
M-am gândit un pic, recunosc, înainte de a-ți răspunde, fiindcă am observat că așa e și m-am întrebat, firește, oare de ce am procedat așa… iar răspunsul mi s-a revelat sub două motive și fiecare la fel de important. 🙂
De-a lungul vieții, am cunoscut câțiva oameni despre care se spunea că ar fi foarte răi, însă, auzindu-le poveștile -cumva- am înțeles de ce au devenit astfel, sau că sunt așa dintotdeauna, fiindcă există și oameni ce nu cunosc compasiunea. Al doilea motiv, dar care este cumva legat de primul, ar fi un serial ce mi-a plăcut și erau în acesta… vampiri 😀, unii chiar înfricoșători, diabolici, însă, până la ultimul sezon, ajungem să îi îndrăgim, tocmai pentru că scenariul filmului ne dezvăluie părțile bune și foarte bune ale acestora. „Jurnalele vampirilor” se numește serialul și poate că ai auzit de acesta. 🙂 La fel ca scenaristul, sau ca autorul cărții ce a inspirat pelicula, am observat și eu că foarte puțini oameni sunt doar răi. Dar într-un basm, este adevărat, nu am mai întâlnit doar personaje pozitive, acolo zmeul este rău, sau Făt-Frumos este uneori așa (în Shrek), ceea ce îmi spune că sunt originală…😀😘
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ai foarte mare dreptate, de obicei, personajele se conturează de la început și așa rămân, fără nuanțe. Ale tale sunt foarte umane și să știi că e chiar original, ai spus tare bine 😉
Te felicit!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Îți mulțumesc din suflet! 🤗❤
ApreciazăApreciază