-Suflă, Vântule hoinar,
și mă poartă mai departe
să nu mai fiu solitar,
ci cu draga mea! Desparte
valurile, fă-mi cărare…
către Doinița iubită!
S-o zăresc colo, în zare,
pe sirena-mi mult dorită!
Iar Vântul îi ascultă lui Oximoron vrerea și, fiindu-i prieten vechi și bun, i-o împlini pe dată, căci bravul Alin văzu imediat deschizându-i-se calea, printr-un drum trasat chiar în mare. La capătul acestuia, o văzu pe mândra sa, înotând fericită alături de delfinii cei zglobii. Dar ea era atât de departe, încât numai inima lui Oxi cea îndrăgostită a putut s-o recunoască, dintre toate sirenele, pe aceea ce-i era lui tare, tare dragă.
Și atunci…minune! În aceeași clipă, Doinița se opri din joaca sa cu delfinii, fiindcă îi simțise apropierea lui Alin, așa că-și întoarse capul în direcția lui, iar atunci și auzi o voce care-i striga numele:
-Doiniiiiițaaaaaaaaa!
Dar aceasta nu era orice voce, ci era chiar vocea omului ce-i era sortit ei și pe care suflețelul său o îndrăgise încă dinainte de-a o auzi prima oară! Închise ochii emoționată și își dori… să fie lângă el, de îndată. Când îi deschise, se afla pe plută, lângă omul iubit, care o privea acum fericit și încă nevenindu-i a-și crede ochilor că a găsit-o.
Și Alin îi luă mâna iubitei sale, o duse la buze, iar în clipa în care i-o și sărută, Doinița se transformă la loc în fata cea dragă lui. Se îmbrățișară bucuroși că s-au regăsit, iar la bucuria lor participă și Vântul cel hoinar, care fu’ apoi mai mult decât fericit să-i și ajute să ajungă degrabă înapoi, pe uscat. Îi ridică în aer cu tot cu plută pe un val uriaș și-i purtă cu viteza sa cea mai mare către mal. Acolo, îi aștepta elful Oracol, care le spuse, de cum îi văzu:
-Bine ați revenit, dragilor! V-am așteptat cu nerăbdare și tare mă bucur pentru voi că ați reușit, dar acum nu mai este timp de zăbavă, fiindcă suntem cu toții așteptați…
-Așteptați unde?, întreabă Oximoron.
-Nu mai înțeleg nimic!, îl completă Doinița.
-Nu este deloc timp de explicații! Trebuie să ne grăbim, dacă mai vreți să vă luați ca soț și soție…
–Sigur că vrem!, răspunseră cei doi îndrăgostiți, într-un singur glas.
-Atunci e musai să ne grăbim!, le repetă Oracol și era într-atât de agitat, încât tinerii nu mai insistară în încercarea lor de a-și lămuri situația, ci doar îl urmară râzând fericiți și alergară mai apoi, în rând cu el, ținându-se de mână.
După un timp, nu prea lung, ajunseră într-o poiană încântătoare, plină de flori care de care mai frumoase, iar atunci, le ieși în cale și un întreg alai de făpturi fermecate. Acestea le urară la unison un bun găsit, după care se împărțiră în două șiruri, ce delimitau o cale, la capătul căreia se afla însăși zâna Primăvară.
Tinerii se apropiară zâmbind de mândra crăiasă, despre care vă amintiți, nu-i așa?, că era și un înger de lumină, așa că putea să-i cunune și era musai ca uniunea cea sfântă să aibă loc chiar acum, fiind și ultima seară a domniei sale din acel an.
***
Au trecut trei ani de la întâmplările pe care tocmai vi le-am povestit și, după cum ați observat, basmul acesta nu s-a încheiat odată cu nunta eroilor și cu precizarea că ei au trăit fericiți până la adânci bătrânețe, fiindcă aventurile lui Oximoron încă nu s-au terminat, iar ceea ce a urmat după luna (și anii) de miere vă voi povesti în continuare, dacă îmi rămâneți aproape… dar începând cu data viitoare. 🙂
-VA URMA-
Fericirea dintr-o clipă 
19 răspunsuri la „Oximoron (19)”
A republicat asta pe Cronopedia.
ApreciazăApreciază
Mulțumesc, Ioan! 🙂
ApreciazăApreciază
Ce bine că nu s-a terminat! Unele poveşti abia după luna sau na, anii de miere încep cu adevărat 😀
Spor mult la scris! Că tare vreau să ţină cât mai mult povestea!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Îți mulțumesc, Potecuță!🤗
Încep cu adevărat abia după ce se termină mierea, că bine zici, sau devin adevărate abia atunci, pentru că, între timp, cei doi s-au cunoscut mai bine și au format (sau nu) o pereche sudată.🙂
Știi la ce mă gândeam în această dimineață? Îmi spuneam chiar asta, că nu mă voi grăbi să închei, fiindcă atunci când eu mă uit la un serial și îmi place, mă bucur întotdeauna când descopăr că mai are un sezon 😀 fiind curioasă de ce au mai făcut personajele implicate în poveste. 💕
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Chiar m-am temut pentru o clipă că s-a terminat povestea. Deci mai sunt multe de aflat. 🙂 Super! Așteptăm cu interes următorul fragment. Oxi e mare poet. Mi-a plăcut ruga către vânt.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Este, Jo, calitate care nu putea să îi lipsească unui seducător ca el. 😉 Și voi continua în curând, imediat ce îmi vin idei despre cum să spun mai departe povestea, fiindcă nu l-am uitat nici pe trident, ce plecase să vorbească cu tatăl său, dacă îți amintești, și nici pe Zmeul zmeilor, așa că povestea este musai să se scrie înainte… 😘
ApreciazăApreciază
Triton. Cu tridentul o sa-l miruiască tatăl când va auzi că s-a îndrăgostit de o muritoare. 🙂 Altfel, da, aș dori ca Zmeul Zmeilor să-și găsească fericirea. E băiat bun, chiar daca-i soios și cam tont. Dar orice sac își are peticul. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mă crezi că mă gândeam la ambele, dar și la altele, cotidiene, așa că n-aș fi putut decât să încurc cele două cuvinte, exact ca eroina lui Alecsandri ce nimerea tot pe dos zicătorile… 😀
Și mie îmi e tare simpatic Zmeul Andros, cu toate defectele lui, așa că mi-am propus să-l „ajut” să-și găsească fericirea. 🙂 Și mi-ai dat o idee cu tridentul, tritonul, dar nu spun mai mult, ci o voi dezvolta în poveste. Îți mulțumesc! ❤
ApreciazăApreciază
Excelent! De-abia aștept! 🙂 Să știi că se cunoaște că ți-a plăcut de Zmeul Andros. L-ai făcut simpatic, poate fără să vrei. Cititoarea de mine s-a atașat de el. Îl asociez cu un câine mare, blănos și… maidanez (adică nespălat 🙂 ) N-are nevoie decât de o baie bună și de mâncare și-ți va fi credincios toată viața.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Îmi pot imagina blănosul despre care spui, Jo, însă cu zmeul nostru este un picuț mai complicat, fiindcă el se teme ca prin apă să nu-și piardă puterile, iar prejudecățile sunt uneori imposibil de anulat… sau aproape imposibil, fiindcă nu degeaba se spune „amor vincit omnia”😉
Dacă o dorea cu adevărat pe Doinița în viața sa, Andros poate că ar fi înfruntat chiar și valurile mării, dar cum n-a făcut asta, altcineva îi este lui sortită și vom vedea, în curând, și cine. 💕
ApreciazăApreciază
Dar știi că te pricepi să-ți pui pe jar cititorii. 😀
ApreciazăApreciat de 1 persoană
😀 Mă pricep? De la serialele mele am învățat și să știi că ai partea ta de „vină”, doar pe cele mai multe dintre acestea tu mi le-ai recomandat! 😘
ApreciazăApreciază
Să știi că apreciez foarte mult pauzele ”la marele fix” dintr-o povestire, fie ea tipărită sau transpusă pe ecran. Lasă cititorul / privitorul să se gândească la continuare. Similar îmi plac și filmele sau cărțile care se termină în coadă de pește și ne lasă să ne închipuim fiecare ce s-a întâmplat cu personajele. Așa că jarul acesta e binevenit. Mulțumesc. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Da? Atunci nu pot decât să mă bucur, Jo! Cu mult drag! 🙂 Adevărul este că toate acestea îmi plac și mie, dar tot rămân curioasă cu continuarea pe care și-o imaginase autorul, scenaristul, și mă încântă să o pot și citi, vedea, la un moment dat. 😊
ApreciazăApreciază
(999)Noi unA ramânem aproape, mai ales ca navigam de multa vreme cu…pluta, devenind în timp si spatiu plutasi profesionisti ! 🙂
Noapte de vis, draga Cris !
ApreciazăApreciază
Îți mulțumesc, Iosif! 🙂
Noapte bună și ție!
ApreciazăApreciază
Iosif, eu de-abia acum mi-am adus aminte de vorba românească „duși cu pluta” și, bineînțeles, m-am întrebat… oare asta ai vrut să spui? 😀 Iar dacă răspunsul este afirmativ, dar și dacă nu este, rămâne semnul de întrebare. 😉 M-ai amuzat (intenționat sau nu) așa că îți mulțumesc! 🙂
ApreciazăApreciază
🙂 ))) În copilarie, dupa ce am învatat sa înot, primul lucru pe care-mi doream sa-l fac dupa, a fost sa fac „pluta” iar de atunci, ori de câte ori am ocazia sa ma scald, cea mai mare placere o simt sa ma las pe spate, „dus” de curentii apei, laganat de valuri, relaxat ca un bebelus în bratele mamei lui ! 🙂 😀
ApreciazăApreciază
Te înțeleg perfect, fiindcă și eu am învățat să înot mai întâi făcând pluta și cunosc senzația aceea de relaxare totală despre care spui… 🙂 Și eu o ador!
ApreciazăApreciază