În lumea apelor, bucurându-se de frumosul ce o înconjura și savurând fericită sentimentul de libertate totală, sirena Doinița nici nu observă că era privită… Pentru că însuși prințul acelui ținut subacvatic se afla într-una dintre zilele sale cele melancolice și, ca de obicei în astfel de momente, pentru a-și limpezi gândurile, el înota, admirând împrejurimile fascinante ale cetății tatălui său, Neptun, împăratul mărilor. (Ați ghicit, desigur, că și tânărul prinț avea o coadă, fiind și el tot o sirenă, doar că era masculul acestei specii, numit triton.)

Când o zări pe Doinița, tritonul se îndrăgosti pe loc de frumusețea ei răpitoare și continuă apoi a o observa, dar discret, așteptând răbdător prilejul de a intra în vorbă cu domnița… Fiindcă nici nu se îndoia prințișorul că și fata ar fi tot de neam împărătesc. Și, de îndată ce o văzu înotând către suprafață, o urmă, iar apoi i se și arătă, imediat ce tânăra se ridică pe o stâncă din apropierea unei insule la care o purtase soarta.

-Bună să îți fie inima, prea-frumoasă domniță!, i se adresă el, zâmbindu-i seducător, în același timp. Sper că privirea ta este uimită și nu speriată, cum îmi pare, doar eu nu arăt deloc înfricoșător…ci sunt chiar chipeș, aș spune!

-Da, sunt numai mirată, îi confirmă fata. Speriată nu am de ce să fiu, însă, am crezut că sunt…singură. Dar înțeleg -bineînțeles, că era o copilărie să cred că nu voi mai întâlni și alte sirene, ca mine… Acum.

-„Acum”?, repetă el, neînțelegând-o ce vrea să spună.

-Da, acum, pentru că eu nu m-am născut sirenă, ci doar ce am devenit…. Și, pentru că el o privea tot întrebător, Doinița continuă a spune… E o poveste lungă și-i tare tristă, așa că nu-mi doresc a ți-o zice, căci vreau a o uita, lăsându-mi în urmă trecutul, doar îmi ador noua viață, ce-i minunată!

-Mă bucur nespus să aud asta, deși -recunosc!, și ard de nerăbdare să-ți aud povestea, dar nu insist, nu, ci te voi aștepta să mi-o spui doar când vei vrea să mi-o împărtășești. Dar… îmi vei permite tu oare să te invit la palatul tatălui meu? Mi-ar plăcea tare mult să i te prezint! Da, draga mea, aș vrea să-mi cunoști părinții, frații și surorile, care nu mă îndoiesc că ar fi fericiți să te întâmpine…ca pe o prințesă a mării, cum mi-ai părut și mie a fi.

-Nu, mulțumesc!, îi răspunse scurt Doinița, sărind în apă și îndepărtându-se în grabă. Iar noi o înțelegem, desigur, de ce a reacționat așa. Doar abia ce scăpase biata dintr-o închisoare și se temea să nu devină prizonieră într-alta.

-Stai, unde ai dispărut?!, striga prințul nostru în urma fetei, afundându-se și el după ea, cât mai în adâncuri, dar n-o mai află, pentru că îngerașul ei păzitor fu’ la datorie și de această dată, ascunzând-o bine-bine.

Într-un târziu, peste măsură de dezamăgit, el renunță la a o mai căuta și se întoarse trist la palatul tatălui său, fiindcă nu și-o putea deloc scoate din minte pe tânăra ce-i apăruse în cale, întâmplător, iar mai apoi și dispăruse, de parcă nici n-ar fi fost vreodată.

În acea clipă, observă apropiindu-se de el un căluț de mare, care -dacă nu știați- are puterea de a comunica și telepatic. Dealtfel, toate ființele din ape preferă graiul acesta neauzit și doar simțit, prin care inimile lor își spun unele celorlalte numai și numai adevărul. Căci inimile, niciodată, nu pot minți, după cum prea bine știm cu toții. Și se deschid tare ușor una alteia, de îndată ce se recunosc a fi îngemănate.

Iar căluțul nostru aflase, din întâmplare, de la Vântul cel hoinar și renumit povestitor, cine era fata și imediat, se grăbi a-i împărtăși gândul cel iluminator și prințului, ca un prieten bun ce-i era, încă din a lor copilărie.

„Ce poveste incredibilă, deși-i adevărată!” gândi atunci tritonul și înțelese tototdată că Doinița aparținea unei alte lumi, care o aștepta să se întoarcă, iar el nu avea dreptul să o oprească din cale. Putea, însă, s-o ajute, dar numai cu voia ei, firește, și spera din tot sufletul că se va ivi și ocazia.

Se duse atunci degrabă la tatăl său, împăratul Neptun, pentru a se sfătui cu acesta cum ar fi cel mai înțelept să acționeze în continuare.

*

În vremea aceasta, Alin pornise și el către mare, deși încă nu știa fostul spiriduș cum va ajunge la Doinița, el fiind un simplu muritor acum, dar nici nu renunță, fiindcă iubirea pe care o simțea îi ardea deja inima, pârjolindu-i și gândurile, iar lacrimi fierbinți i se tot revărsau pe obraji, ori de câte ori își amintea de cea care-i era sortită să-i fie lui soață.

Când ajunse la marea cea învolburată, își ridică brațele către cer, după cum aflase că făcuse și Doinița sa, rostind și el o rugăciune în care-și puse tot suflețelul cel îndrăgostit, însă nimic magic nu se mai întâmplă, fiindcă -spre deosebire de fata noastră, Oximoron fusese un mare păcătos, ce frânsese multe inimi, iar Tatăl Ceresc îi pedepsea încă greșelile prin cazne.

Se apucă atunci voinicul nostru să-și construiască o plută, fiind -în acel moment, singura cale ce i se deschidea în fața ochilor. Și trudi la aceasta mai multe zile la rând, pentru a o face cât mai trainică, doar vedea cu ochii lui ce valuri uriașe va avea -probabil- să ia în piept, chiar și așa, cu vitejie. Când, într-un final, pluta-i fu’ gata, Oxi o și lansă la apă, iar apoi sări curajos pe aceasta și-ncepu a vâsli, cu nădejde, îndepărtându-se din ce în ce mai mult de țărm.

Tatăl Ceresc fu’ tare impresionat de hotărârea bărbatului îndrăgostit de a-și elibera iubita de sub vraja mării, chiar punându-și în pericol propria-i viață. Și atunci, se hotărî -pe dată- să-l ajute, liniștindu-i marea și trimițându-i câteva viețuitoare marine, care să-l însoțească și să-i fie alături, de va avea cumva nevoie. Așa că Alin cel curajos observă -mai întâi- cum marea se liniștește și, imediat după aceea, îi ieșiră înainte o țestoasă, dar și câțiva delfini, ce-l încadrară prietenoși și jucăuși, conducându-l către izbândă.

-Îți mulțumesc din suflet, Doamne!, strigă atunci Alin, ridicându-și recunoscător ochii către cerul senin, acum, și de un albastru mai frumos decât îl văzuse el, vreodată.

***

-VA URMA-