De îndată ce ajunse departe în larg, Doinița se opri o clipă, savurând fericirea pe care o trăia. Era liberă! Ce bucurie!! Și se simțea atât de bine, înotând ca o sirenă adevărată, încât se mai gândi doar un pic, iar apoi coborî cât mai în adâncuri, bucurându-se de toată splendoarea ce o înconjura…

Și-i era, într-adevăr, atât de bine fetei noastre, încât -pe dată- uită de sine… și de ai săi, fermecată de chemarea mării, pe care orice sirenă o simte intens și căreia niciuna nu-i poate rezista.

*

În vremea aceea, la palat, Zmeul Zmeilor îi descoperise lipsa și porni imediat în căutarea miresei sale. Și era Andros peste măsură de furios, fiindcă nu înțelegea cum de-a trecut Doinița pe lângă atâția zmei și zmeoaice, dar -mai ales- cum de nimeni, dar absolut nimeni nu o văzuse părăsind castelul, curtea și chiar împrejurimile regatului său, care era plin-ochi de alte creaturi magice, înfiorătoare nu doar la chip, fiindu-i rude mai apropiate sau mai îndepărtate.

Ce se întâmplase de nu întâlnise fata noastră țipenie de suflet în calea sa vă întrebați? Dacă da, vă voi răspunde îndată. Încă de mică, Doinița avea un înger păzitor, tot astfel cum avem și fiecare dintre noi. Numai că cel al fetei noastre era și parte din sine însăși, avându-și sălașul chiar în al său căpșor. Astfel, îngerașul nu numai c-o ocrotea pe tânără, dar îi și netezea calea prin propriile sale gânduri, întrupându-le și îndepărtându-i astfel pe toți vrăjmașii ei. Era de ajuns ca Doinița să-și dorească ceva și -pe loc- i se îndeplinea vrerea. Drăguț, nu-i așa?

Când ajunse, într-un final, și la marea cea mare, zmeul înțelesese deja că Doinița cea isteață evadase, așa că se-ntoarse degrabă la palatul său, cu o falcă în cer și cu alta în pământ, tunând și fulgerând, după cum îi era firea. Apoi, își luă la spinare buzduganul și porni hotărât la drum către satul Doiniței, pentru a o ajunge din urmă pe fată, sau ca s-o răpească iar de la ai săi, de va fi cazul. Nu apucă, însă, să facă prea mulți pași, că-i ieși înainte fratele său mai mic, elful Oracol, ce-i spuse de cum îl văzu:

-Seara bună, frate mai mare! Dar unde mergi așa de grăbit? Stai doar o clipă și ascultă-mă, că am a-ți spune vești despre mireasa ta, care nu-i unde crezi tu c-ar fi, ci-i unde nici nu bănuiești c-ar putea să fie!

-Da’ de unde știi tu, măi țâcă, unde-i mireasa mea, că nimeni altcineva n-a mai văzut-o, de parcă a intrat în pământ, nu alta?!

-N-are a face de unde știu, sau e o poveste mult prea lungă pentru a ți-o spune acum. Așa că-ți zic doar, pe scurt, că știu și că tu bine-ai face să iei seama la vorbele mele, de vrei s-o mai vezi vreodată pe Doinița!

Auzindu-i vorbele și -mai ales- siguranța dintr-acestea, Zmeul Zmeilor se opri uimit și-l ascultă pe Oracol cum îi povestea că Doinița este acum o sirenă adevărată și că e-n pericol fata noastră să rămână pe veci așa, dacă nu o va salva cineva de sub vraja mării. Și-l ascultă Andros până la capăt, iar apoi, dintr-o dată, renunță la gândul de a o mai readuce pe Doinița în viața sa. De ce? Păi, zmeilor nu le place deloc apa, ci ei chiar se tem de aceasta, ca de tot ceea ce le-ar putea îndepărta stratul de jeg de pe piele, ferm convinși fiind că, odată cu acesta, își vor pierde și puterile lor de zmei. Așa că nu se gândi prea mult înainte de a alege să se întoarcă din drum, fiindcă teama învinge mereu în lupta cu inima, dar nu numai, ci și cu rațiunea.

Posomorât, fiindcă o iubea (în felul lui) pe fată, se întoarse la palat, pentru a se gândi acolo -pe îndelete- la cine i-ar putea deveni și lui, Zmeul Zmeilor, până la urmă, o soață adevărată. „Poate că îmi voi alege o zmeoaică, care -cu siguranță- îi va plăcea și mamei ca noră!”, își zise Andros după ce reflectă îndelung.

*

În timp ce frații zmei povesteau despre sirena Doinița, ascuns după un copac, Alin-Oximoron aștepta răbdător ca prietenul său, elful Oracol să-și încheie conversația diplomată cu fratele său mai mare. Și apoi, de îndată ce-l văzu pe Andros îndepărtându-se, fostul spiriduș i se arătă amicului său și-l întrebă:

-Prin urmare, Zmeul Zmeilor nu mai reprezintă acum un pericol pentru noi, sau greșesc?

-Cât timp Doinița e o sirenă, nu…

Și, în aceeași clipă, sperară amândoi că li se va deschide calea către salvarea Doiniței, știind că așa se întâmplă întotdeauna în viață, când avem un vis, destinul ne arată o ușă către împlinirea acestuia, iar mai apoi, depinde numai de noi înșine să pășim curajoși peste pragul acelei uși.

***

-VA URMA-