-Și spui că Andros este acum la vânătoare?, o întrebă Doinița pe Zamfira.

-Da, în fiecare zi pe la ora asta, după cum îi e obiceiul, îi răspunse buna femeie.

-Atunci nu ne mai rămâne altceva de făcut decât să-i așteptăm întoarcerea. Spune-mi, rogu-te, Fira dragă, cum arată el, soțul meu? Este oare pe atât de înfricoșător cum se spune că ar fi?

-O, da, este un uriaș și are o căutătură cruntă… încât eu nu l-am putut privi mai mult de o clipă, așa că asta-i tot ce-ți pot spune.

-Dar de când ești tu aici, dragă Firă?

-Optsprezece ani se fac mâine, Doiniță dragă…

-Cum?! Și în optsprezece ani, tu l-ai privit doar o dată și numai o clipă?

-Când îl vei vedea cu ochii tăi, fata mea, vei înțelege că nu-i ușor să-l privești. Și asta, fiindcă te îngrozește… prin simpla-i prezență!

Ascultând-o, fata noastră simți cum se tulbură din ce în ce mai tare și atunci începu a-și spune în gând o rugăciune, care -ca de obicei- îi dădea puterea de a privi numai înainte, cu curaj și nădejde că va fi totul bine. Trase apoi aer în piept și, după aceea, mai trase încă o dată, mai adânc și în fața ferestrei deschise, căci mirosul acela sărat, ce venea dinspre mare, avea darul de a o îmbărbăta, de îndată ce-i îmbăta simțurile. Gândul îi zbură apoi la Alin și amintirea ochilor lui frumoși îi dădu iată și mai multă putere ca să-și înfrunte cu hotărâre temnicerul.

Mai târziu, când zmeul pătrunse vijelios în iatacul ei, Doinița îndrăzni a-l privi drept în ochi și constată că Andros era într-adevăr înfricoșător la chip, dar -mai ales- la căutătură. Mai mult, acesta mirosea înfiorător, ca un barbar adevărat ce era, de fata noastră abia se stăpâni să nu-și ducă mâna la nas. Fu recunoscătoare sorții că -în acea clipă- se afla chiar lângă fereastră și briza mării îi era, astfel, ca o binecuvântare.

-Ți-am spus să nu deschizi fereastra! Cum de-ai îndrăznit să-mi nesocotești porunca?!, tună el aproape imediat ce intră în cameră.

-Am nevoie de aer și de lumină pentru a supraviețui, îi răspunse cu curaj fata noastră. Amintește-ți, rogu-te, că eu sunt un suflet de om, nu de zmeu, ca tine. Mă voi stinge, sau ofili întocmai ca o floare, dacă nu-mi oferi ceea ce am eu nevoie…

Amintindu-și cât de repede s-au ofilit Zamfira și toate celelalte aproape mirese ale sale, Andros îi înțelese și aprobă tacit doleanța. Îi mai aruncă doar o altă încruntătură și dădu să plece, zicându-i, printre dinți:

-Peste vreo oră-două, să fii pregătită, căci vin să te iau. E timpul să-mi cunoști familia și o vei face astăzi, la cină…

-Pe mămuca am cunoscut-o deja, dragul meu, când m-a vizitat de dimineață. Spune-mi, te rog, pe cine voi mai cunoaște în seara aceasta?

-Pe tata-zmeu și pe frații, surorile mele, cu familiile lor …noi suntem mulți, dar doar eu sunt Zmeul Zmeilor și toți îmi știu de frică!, se bătu Andros cu pumnii în piept, zbierând aceste vorbe cu-n glas puternic, mai ceva ca un tunet.

-Nu mă îndoiesc de asta și voi fi încântată să-ți cunosc familia pe care cu onor o conduci, dragul meu soț!, îi răspunse cu blândețe și cu o stăpânire de sine uimitoare Doinița, deși inima-i bătea tare, mai să-i spargă pieptul. Dar tare mult mi-ar plăcea ca, până la această cină, să-mi permiți să cobor în curtea castelului…nostru, fiindcă aș vrea să culeg niște flori, cu care să-mi împodobesc odaia.

-Dacă ai în gând să evadezi, te anunț că nu poți. Dar dacă vrei într-adevăr doar să culegi flori, sigur că îți permit. Vin să te iau…din curte…peste vreo două ore!

Și ieși trântind ușa în urma sa. La scurt timp după aceea, Doinița, însoțită de Fira, coborî în curtea castelului și -din fericire- nu întâlniră picior de zmeu pe traseul către ieșire. Privi în jurul său și nu numai că nu zări nicio floare, dar nici iarbă nu era, ci vedea doar pietre și câmpul pârjolit, cu siguranță, de la răsuflarea zmeilor. Nedorindu-și a risca și viața Zamfirei, Doinița îi ceru acesteia să o aștepte, iar ea porni în recunoaștere, îndreptându-se în direcția de unde simțea venind briza mării. Așa cum intuise, pe măsură ce se apropia de apă, se bucura să vadă tot mai multe pâlcuri de vegetație și chiar câteva floricele frumoase într-unele, dar pe care fata noastră nu le rupse, căci nu de aceea se afla ea acolo, după cum pesemne ați și ghicit. Și ajunse în curând la marea cea mare și tare învolburată….

***

-VA URMA-