În timp ce Doinița plănuia împreună cu Zamfira calea cea mai înțeleaptă de a scăpa din ghearele zmeului, acesta se afla la vânătoare, însă gândul îi tot zbura la fata cea frumoasă, ce-l cucerise nu doar cu chipul său cel fermecător, ci și cu curajul ei nebănuit. Și acum, Andros cel înfricoșător se gândea, pentru prima oară în viață, cu tandrețe la cineva. Fiindcă până la fata noastră nimeni, niciodată, nu-i mai vorbise atât de frumos și nici nu-i mai găsise lui, celui mai temut zmeu, un nume de alint…

Auzi la ea, să mă numească Anduț… pe mine, Zmeul Zmeilor!, tună el -pe de o parte, amuzat și -pe de alta, încântat. Iar apoi realiză că, tot pentru prima oară în viața sa, nu știa cum să se poarte cu cineva. Nu, pentru că Andros nu se mai simțea a fi el însuși. Doinița îl schimbase, sau scosese la lumină o parte din sine despre care el nici nu știa până atunci că ar exista. Și-și dorea acum tare mult să fie iubit de fata care nu-i arătase niciun strop de teamă, ci doar căldură sufletească și afecțiune.

Nu știa zmeul cum dragostea îi dă omului aripi. Doiniței îi dădu curajul de a-și înfrunta toate temerile, iar lui, da, lui, temutului Andros, îi adusese în suflet bucuria, ca pe o rază desprinsă din soare, ce iată că-i lumina și mintea, revelându-i astfel o latură nouă a firii sale. O viață întreagă tânjise după iubire zmeul nostru și nu știa, fiindcă nu-i cunoscuse încă manifestarea cea caldă și minunată.

***

În vremea aceea, la palat, muma zmeului era furioasă. Reacționase ea la fel ca fiul său atunci când ieșise din cameră trântind ușa în urma sa, dar nu simțise același lucru, fiindcă Andros nu îi semăna mamei sale decât ca temperament, ca spirit fiind identic tatălui său, Zmeul cel Mare. Mă rog, fusese acesta mare și viteaz tare, la vremea lui, însă îmbătrânise acum, căci vremea vremuiește și pe la casele zmeilor.

-Da’ mai taci odată, femeie, că mi-ai făcut capul mare!, tocmai îi spunea tata-zmeu consoartei sale. Adu-ți aminte cum erai tu când ne-am cunoscut și că eu te-am iubit… și te iubesc încă. Nu poate fi nici fata asta nora noastră de ce? Fiindcă iar n-o placi tu? Andros trebuie s-o placă și el îmi pare că o place. Și încă mult!

Tocmai atunci, buzduganul lui Andros intră pe fereastră și se înfipse în perete. Tata-zmeu zâmbi, amintindu-și de tinerețile sale, când își trimitea buzduganul înainte, ca să-i anunțe lui sosirea.

-Bineînțeles că zâmbești, îl bodogăni de îndată zmeoaica sa. Și, desigur, iar te-ai dus cu gândul la Ileana Cosânzeana ta..., încheie privindu-l încruntată și, în continuare, pusă pe harță.

-Nu pot să cred că, după atâta amar de ani, tu încă mai ești geloasă pe Ileana! Ți-am mai spus și iată-mă cum îți tot repet că doar tu ești în mintea și-n inima mea, de când ne-am cunoscut. Zâmbeam doar pentru că feciorașul tatii îmi seamănă bucățică tăiată!

-De ce crezi tu că-mi fac eu atâtea griji..? își zise în barbă nevasta sa, iar apoi spuse tare, către fiul său ce tocmai intra în palat… Îți va fi Doinița soție doar peste cadavrul meu, așa să știi, Andros!

Fiul său se încruntă, dar nu-i răspunse, însă nici nu renunță la acel gând frumos de iubire, cum tot făcuse până acum, întrucât nu mai simțise niciodată dragostea cea adevărată. De astă dată, Zmeul Zmeilor doar tăcu și amână destăinuirea a ceea ce, ca prin magie, iată cum i se înfiripa și lui în sufletul cel înfocat și însetat de… iubire.

***

-VA URMA-