Când se trezi din leșin, Alin era un alt om, având acum toate amintirile. Își privi prietenul și-i zise:

-Îmi amintesc, îmi amintesc absolut tot!, iar apoi începu a plânge, fiindcă avalanșa de amintiri și de trăiri era copleșitoare, dar și Oxi, un suflet sensibil, chiar dacă era ș-un mare ștrengar.

Oracol îl lasă un timp să plângă, știind că era vremea lacrimilor, pe care nu ar fi putut-o împiedica, cât era el de elf fermecat… Când, într-un târziu, prietenul său îl privi direct și-i zâmbi amar, îi spuse:

-Mult timp am crezut, dragul meu prieten, că nu a fost un dar, ci un blestem cadoul zânei Primăvara pentru tine. Dar acum îl văd ca pe o binecuvântare. Da. Aveam nevoie și tu și eu să conștientizăm că…

-Că greșeam nespus, îi luă vorba din gură Oximoron. Dar nu aveam minte la acea vreme… Mă întreb… Oare, oare am putea repara ceva?

-Tot cu ajutorul Primăverii zic eu că vom putea, îi răspunse elful. Dar mai întâi, hai să o eliberăm pe Doinița, care fără îndoială că te-așteaptă s-o salvezi din ghearele zmeului. Și am un plan excelent în minte! Ți-l spun îndată…

Și începu a-i spune.

Noi, însă, îi vom lăsa pe cei doi prieteni să planifice pas cu pas felul cum vor acționa și ne întoarcem, cu o lună în urmă, în prima dimineață a Doiniței la palatul zmeului.

***

Când fata se deșteptă, în acea zi, deasupra patului său stătea un pic aplecată și o privea printre gene o bătrână care îi zâmbea. Aceasta nu avea însă zâmbetul cel blând al bunei sale, ci unul înfricoșător, căruia îi urmă apoi un râs năvalnic, de se zguduiră pereții, nu alta…

Doinița noastră se ridică în capul oaselor și, străduindu-se a-și păstra calmul, îi zise un:

-Bună dimineața, măicuță!, iar apoi continuă imediat cu: Mă bucur mult să te cunosc! Eu sunt Doinița și-s nora matale, cu siguranță, fiindcă mata trebuie să fii mama soțului meu.

Muma zmeului, căci aceasta era într-adevăr, o privi peste măsură de surprinsă că nu s-a speriat, cum se speriaseră toate celelalte foste nurori ale sale, pe care i le tot adusese, de-a lungul timpului, fiul său la palat. Apoi reacționă întocmai ca fiul său în ziua dinainte, adică mormăi ceva în barbă, iar după aceea ieși din cameră trântind ușa în urma sa.

Fata coborî imediat din pat și deschise larg fereastra, pentru a aerisi, după cum făcea și la ea acasă, în fiecare dimineață. Trase în piept aerul proaspăt al dimineții și, odată cu acesta, speranța îi pătrunse iar în suflet. Mai întâlnise Doinița oameni răi și, cu blândețea ce o caracteriza, reușea a se înțelege într-un final și cu aceștia. O ajutau, desigur, și sfaturile înțelepte ale bunei sale, de care fata fusese, încă de copilă, foarte apropiată, bunica fiindu-i cea mai bună prietenă. Acum, aceasta nu mai era pe aproape ca să o îndrume, dar iată că educația primită de la dumneaei se împământenise deja în personalitatea Doiniței. Iar asta, bineînțeles, și datorită firii sale blânde.

În acea clipă, se auzi o bătaie ușoară la ușă. Involuntar, fata zise un… Intră! și atunci ușa se deschise încet, iar în cameră pătrunse o femeie, ce închise ușor ușa în urma sa, după care se repezi către fereastră spunând:

-De ce ai deschis fereastra? Nu e voie! Dacă vede stăpâna, vai și amar va fi de tine, de noi…

Și dădu să o închidă. Doinița o opri cu cuvintele:

-Lasă, te rog, fereastra deschisă! Eu sunt noua ta stăpână, fiind nora celei vechi și soția stăpânului tău. Așa, iar acum, vino lângă mine și spune-mi cine ești, sau cine ai fost înainte de a ajunge slugă în casa zmeului!

Femeia se oprise și se uita când la fereastră, când la noua sa stăpână, nehotărându-se dacă să o asculte ‘au ba, fiind îngrijorată tare de ce ar putea urma dacă muma zmeului ar intra atunci pe ușă. Pentru a o ajuta să ia o decizie înțeleaptă, Doinița îi mai zise:

-Hai, vino și ajută-mi să aranjăm patul și nu-ți mai fie teamă, că o vom scoate-o noi la capăt cu noua mea mămucă. Zi-mi… cum te cheamă?

–Zamfira era numele meu, da’ de când mi-s aici, nimeni nu m-a mai chemat pe nume, îi răspunse femeia în timp ce o ajuta a-și netezi așternuturile.

-Eu îți voi spune Fira, fiindcă de unde vin eu, celor dragi le găsim câte un nume de alint. Pe mine mă cheamă Doina, dar mi se spune doar Doinița. Și acum, Fira dragă, spune-mi despre tine!

Femeia o privi iarăși cu mirare, neștiind ce să creadă, iar apoi se hotărî a-i spune Doiniței că și ea, la fel ca toate celelalte femei pe care le va întâlni prin castel, fusese răpită de zmeu pentru a și-o face soață. Însă viitoarea mamă soacră nu o considerase demnă de a-i fi noră și astfel, ajunsese slugă la palat.

-Ah, îmi pare rău pentru tot ce ai pătimit! îi spuse Doinița de îndată ce femeia tăcu și continuă imediat cu: Dar acum sunt eu aici și îți promit că vei fi mai bine. Iar apoi și foarte bine, fiindcă nu vei mai fi slugă, te voi elibera.

-Fată bună și frumoasă, dar eu nu-mi doresc să mă eliberezi, fiindcă rostul meu pe lume acesta este acum și, la anii mei, nici nu mai pot să mă mărit… Dar dacă te pot ajuta eu cumva să scapi de aici, spune-mi și apoi contează pe mine că voi fi acolo, pentru tine! Eu…eu nu mai contez.

-Îţi mulțumesc, Fira dragă, dar bineînțeles că și tu contezi, deși te înțeleg de ce ai renunțat… Te rog, mai ai un picuț de răbdare și încredere în mine! Aseară, înainte de a adormi, mi-am făcut un plan de bătaie. Iată cum vom proceda... începu a-i spune Doinița Zamfirei de planul său din ajun, cerându-i totodată femeii niște detalii, atât despre castel, cât și despre căile de acces ale acestuia.

***

-VA URMA-