Amintindu-și de Amina, Alin simți și o oarecare apăsare pe suflet. Își spunea… Îmi e dragă cu adevărat, însă, dacă ar fi momentul să aleg acum, tot pe Doinița mi-aș face-o mireasă. Dar Amina arăta atât de fericită, încât nu am putut să îi spulber visul cel frumos. Oare nu am greșit? Nu, fiindcă i-am dat, prin această speranță, o stare de foarte bine. Cum ar putea fi asta un lucru rău? Cu aceste cuvinte se amăgea singur trubadurul nostru, iar gândul acesta iluzoriu îi ridică pe loc povara de pe inimă.

Porni iar la drum, intrând acum în pădurea cea fermecată. Aceasta îi aminti de nimfe și Alin își spuse… Ce bine mă simțeam când dansam împreună cu ele! Eram parcă în elementul meu. Oare ceea ce nu-mi amintesc despre mine o avea vreo legătură cu tărâmul acesta? Gândul îi dădu dureri de cap, așa că și-l alungă din minte, concentrându-se pe frumusețea din jur. Razele soarelui se strecurau printre copaci, iar lumina acestora, răsfrântă printre crengi și pe potecă, era cu adevărat fascinantă, creând acel efect de ceață multicoloră.

Deodată, de după un copac, îi răsări în cale o făptură stranie la înfățișare. Aceasta avea un trup rotofei, înfofolit în straturi de haine, de aducea c-o varză verde-albastră, iar capul său mic și țuguiat părea a fi din altă poveste. Creatura mai avea și niște ochi roșii, înfiorători, plus un păr vâlvoi, alb și rar, ce-i încadra chipul zâmbăreț.

-Pentru binele tău, voinicule, te sfătuiesc să faci cale întoarsă!, îi spuse cu un glas răgușit omulețul, de cum îl zări.

-Crede-mă că tare mult mi-aș dori să pot face asta, îi răspunse Alin, dar inima mă îndeamnă să-mi continui drumul.

-Îndrăgostit și curajos, prin urmare. Îmi placi! Dar dă-mi voie să mă prezint: Sunt elful Oracol și mă ofer să-ți fiu tovarăș de drum. Crede-mă, vei fi mai bine însoțit de cineva care cunoaște ca-n palmă acest tărâm vrăjit, iar ca plată nu cer mult, ci doar să-mi spui povestea ta. Și fii sincer, fiindcă voi simți o minciună, oricât de mică ar fi aceasta.

-Numele meu este Alin, își începu flăcăul povestea, fiind tare bucuros că are cui împărtăși tot ceea ce a trăit, dar și cum gândește, sau ce simte, sentimentul de a fi ascultat de cineva nepărtinitor fiind, pentru orice suflet, o adevărată binecuvântare.

Oracol l-a ascultat, fără a-l întrerupe, deși -la un moment dat- a înțeles cine e bărbatul din fața sa, recunoscându-și fostul prieten Oximoron, despre care nu mai știa nimic de ceva vreme, adică de când auzise, ca mai toată suflarea pădurii, despre darul Primăverii. Când Alin se opri din povestit, elful abia se stăpâni să nu-și îmbrățișeze prietenul, dar nu o făcu, nu înainte de a-i spune povestea lui cea de dinainte. Fu’ acum rândul lui Oxi să asculte, în tăcere, nevenindu-i a crede ce-i auzeau urechile, dar, amintindu-și de sine însuși ca om, înțelese de ce reacționase atât de asemănător cu spiridușul despre care tocmai aflase că ar fi tot el.

-Din păcate, își încheie Oracol pledoaria, nu mai este cale de întoarcere! Nu. Spiriduș la loc nu mai poți fi, dragul meu prieten, dar poți fi un om fericit până la adânci bătrânețe, alături de femeia dragă ție, pentru care, deși pare de neimaginat, tu ai renunțat la nemurire...

În acel moment, Alin simți că-l ia cu leșin și, în secunda doi, își pierdu cunoștința. Ce se întâmplase? Păi… Primăvara asistase la dialogul celor doi și realizase că îl pedepsise poate prea crunt pe cel care-i frânsese inima surioarei sale, dar și pe a altor fete. Înțelesese asta privind la gama de emoții ce străbătea chipurile celor doi prieteni.

Și atunci se hotărî, pe loc, să-i redea toate amintirile. Am exagerat își spunea în gând zâna și mă bucur că pot repara, cel puțin parțial. Voi da înapoi amintirile și tuturor fetelor pe care Oximoron le-a sedus și apoi abandonat, fiindcă Cel de Sus ne-a dat amintirile pentru a trage învățăminte din acestea. Doamne, ajută-mi rogu-Te să pot descâlci ițele pe care eu însămi le-am încâlcit!

***

-VA URMA-