Era tare surprinsă Doinița de cum i se cuibărise în suflet iubirea pentru tânărul pe care-l cunoștea doar de câteva ore. Nu avea de unde ști că sufletul său îl iubea mai demult, fiindcă zâna Primăvară îi ștersese și ei din minte amintirea spiridușului Oximoron, făcând să dispară totodată și scrisorile pe care fata le primise de la acesta. Știa crăiasa că sufletele lor se vor recunoaște dacă iubirea le era autentică. Acum, tânăra noastră își spunea în gând… „Ah, Aline, pe unde-mi ești? Vii să mă salvezi? Mă gândesc la tine și, dintr-o dată, mă simt puternică și-mi zic că ne vom regăsi și că totul va fi bine. Da, fiindcă nici de zmeu nu mă mai tem acum!”

Privi apoi în jur, atât cât putea vedea în semiîntuneric și evaluă situația. Se mai gândi un pic, iar apoi i se adresă zmeului, cu o voce domoală, străduindu-se să-și păstreze stăpânirea de sine:

-Prin urmare, tu-ți dorești să fiu soția ta. În această calitate, te întreb cum te cheamă, cum să îți spun eu?

-Andros!, îi răspunse el, iar Doinița simți și o notă de tristețe în glasul său, așa că spuse repede:

-Îmi place mult numele, dar eu îți voi ziceeee… Anduț, fiindcă un diminutiv îmi pare mai potrivit pentru a mă adresa celui ce-mi e soț…iubitor. Eu sunt Doina și toată lumea-mi spune Doinița. Tu, dragul meu, îmi poți zice și altfel, oricum… E important, însă, să ne placă amândurora numele de alint ales de tine.

Zmeul, uimit pesemne de curajul fetei, nu mai zise nimic, ci doar mormăi ceva în barbă, iar apoi ieși ca o vijelie din cameră, trântind ușa în urma sa. Rămasă singură, Doinița noastră se duse repede la o fereastră, trase într-o parte draperia din fața acesteia, iar apoi o deschise larg, trăgând cu nesaț în piept aerul proaspăt al zilei. Privi apoi împrejurimile și, astfel, constată că palatul lui Andros se afla pe o stâncă, la malul mării, iar camera sa era situată undeva foarte sus, încât nu ar fi putut coborî pe fereastră și nici sări, fără a se zdrobi de stânci în cădere. Înțelese atunci că un plan bun i-ar fi de mare folos și începu a se gândi la acesta.

***

O lăsăm pe Doinița cu gândurile sale, iar noi ne reîntoarcem la Alin, în momentul în care el dansa cu nimfele pădurii și se simțea fericit tare. Nu mai avea băiatul nicio grijă pe lume, fiindcă în dansul lor, două dintre nimfe îl pupară -în același timp- pe ambii obrăjori și, pe loc, lui Oxi îi dispăru orice altceva din minte…

Deodată, cerul se întunecă și se porni o furtună. Ați înțeles, desigur, că zâna Primăvara era furioasă tare și manipula elementele naturii pentru a-l trezi la realitate pe fostul spiriduș. Cât ai clipi, nimfele dispărură printre copaci, iar Alin se văzu singur și ud până la piele de la ploaia ce cădea în rafale. Unde să se adăpostească? Cât vedea cu ochii, doar câmp deschis și, la vreo douăzeci de pași, pădurea. Din fericire, Primăverii i se făcu milă de el, văzându-l așa plouat… chiar și în suflet, după cum i se arăta acum, încât opri ploaia, iar soarele reapăru pe cer și Oximoron îl simți, pentru o clipă, și-n suflet. Întinse brațele în sus, îndreptându-și fața către soare și-și închise ochii, lăsând astrul zilei să îi mângâie și încălzească obrajii. Spuse:

-Mulțumescu-Ți, Doamne!

Dar după alte câteva clipe, se așeză pe o piatră ce se afla lângă el și începu a plânge. Nici el nu știa de ce, dar lacrimi grele îi brăzdau acum obrajii și Alin nu le putea stăvili… Într-un târziu, se ridică, își șterse ochii scuturându-se ca pentru a se elibera de o povară sufletească și gândi… „Ce fel de bărbat sunt eu, Doamne? Cum, cum să… plâng?!

Și atunci își aminti de Doinița, dar și de zmeu, realizând că are nevoie de toată iscusința sa pentru a o salva pe fată. Fiindcă despre vitejie înțelesese că nu ar avea-o printre calități, deși intuia că propria-i minte i-ar putea fi o armă redutabilă. Nu știa încă în ce fel o va folosi, dar avea încredere în sine însuși și în felul său de a reacționa în situații limită, datorită unei întâmplări, pe care o trăise pe drum. Ce întâmplare? Vă voi povesti-o de îndată.

Vă mai amintiți de Amina, una dintre fetele pe care liricul Oximoron le-a sedus, iar mai apoi și abandonat? În cazul Aminei, povestea s-a încheiat -dacă vă aduceți aminte- atunci când nestatornicul nostru spiriduș s-a simțit atras de prea-frumoasa zâna Vara. Pe atunci, după cum îi era obiceiul, i-a scris și Aminei că el o va iubi veșnic, doar că nu-i poate fi alături așa cum și-ar fi dorit, nefiind acesta rostul său pe lume, rost ce i s-a revelat doar urmare corespondenței lor… Aceasta era o încheiere ce-l ajuta pe Oxi să dea pagina vieții mai ușor, privind apoi doar înainte.

Ei bine, în drum spre casa zmeului, Alin trecuse și prin satul Aminei, fiindcă așa se întâmplă -de obicei- în viață și ne tot reintersectăm căile cu cele ale unor oameni pe care i-am mai întâlnit cândva și, revăzându-ne, exclamăm bucuroși… „Ce mică e lumea!”

La ceas de seară ajunse flăcăul nostru în acel sat. Dorindu-și să mănânce ceva, constată că, în săculețul prins la cingătoare, nu mai rămăsese nimic din bucatele pe care i le pusese mama Doiniței. Se opri atunci la cea dintâi casă ce-i ieși în cale, hotărât să ceară ceva de-ale gurii în schimbul unui ajutor în gospodărie. Ghiciți cine apăru în pragul casei la care se oprise drumețul? Amina, firește, și fata tresări când îl văzu, fiindcă sufletul ei îl recunoscu, deși zâna Primăvară îi ștersese și ei toate amintirile cu spiridușul și, la fel, făcu să dispară și scrisorile de la acesta. Dar iubirea fetei fusese autentică, așa că ea avea un gol în suflet, acolo unde fusese dragostea, gol ce se umplu în clipa-n care-l văzu pe Alin.

-Cine e, Amină?, auzi flăcăul o voce ce venea de undeva din casă.

-E un străin, bunico!, îi răspunse fata noastră și, la scurt timp după aceea, o bătrână apăru în pragul ușii camerei din față.

Alin îi dete și acesteia binețe, iar apoi le povesti un pic despre sine însuși, ce vânt l-a adus și încotro merge. Și bătrâna nu-l lăsă să-i spună prea multe înainte de a-l invita în casă. Felul politicos de a fi al lui Alin le inspira încredere celor ce-l găzduiau uneori, aceștia ne având habar ce spiriduș șugubăț, în straie de om bun, le trecuse pragul.

Se așezară cu toții la masă, iar după ce se ospătară, gazdele îi amenajară flăcăului și un culcuș pentru noapte. Înainte de a se retrage la culcare, însă, mai stătură la un pahar de vorbă, după cum fac -de obicei- oamenii buni atunci când au oaspeți la masă. Iar Amina îl asculta pe Alin povestind, fermecată de cuvintele sale parcă vrăjite, alese special pentru a-i desfăta ei auzul, căci flăcăul nostru vorbea… în metafore, privind numai în ochii cei frumoși ai fetei.

Și în inima lui Alin începu a se da o bătălie, fiindcă o iubea nespus pe Doinița, dar iată că nici Amina nu-i era indiferentă. Știa el, desigur, că nu le-ar putea avea pe amândouă, dar nici ușor nu-i era a o alege pe una dintre ele… „Ce-i de făcut?” se tot întreba Alin și, deodată, mintea sa cea sclipitoare găsi soluția, cel puțin pe moment, satisfăcătoare. Îi mărturisi Aminei că-i este tare dragă și că simte acum că n-ar mai putea trăi fără ea alături de el, până la adâncile lor bătrânețe. Și-i mai zise cât regretă că va trebui totuși să-și continue drumul către casa zmeului, întrucât îi făgăduise familiei Doiniței că-i va salva fata din ghearele dihaniei. Dar că apoi se va întoarce la ea și că nu se vor mai despărți niciodată.

Doamne, ce fericită fu’ în acea seară fata noastră! Naiva ce era îl credea pe fostul spiriduș, asociindu-și propriile trăiri cu cele ale bărbatului din fața sa. Era convinsă că și-a găsit perechea, sau că el a descoperit-o acum pe ea ca jumătatea sa. Nu avea cum bănui că omul acela era un mare nehotărât, care câștiga astfel timp de gândire, spunându-și în sinea lui că, după ce o va fi salvat pe Doinița, va alege pe una dintre cele două fete cu suflet atât de bun.

***

-VA URMA-