În aceeași seară, deși se urcă în pătuc să se culce, Măriuca noastră n-avea deloc de gând să închidă ochișorii și să adoarmă, ci o tot căuta cu privirea pe bunica, abia așteptând-o să revină în cameră, pentru a-i citi în continuare povestea. De cum o zări, ștrengărița îi și spuse:

-Bunico, vii ca să-mi citești mai departe, da?

-Viu acu’, pui drag, doar să mai pun niște lemne pe foc, să nu se stingă, că mare viscol i-afară!

-Păi, Crăiasa Zăpezii este mânioasă, bunico, nu-ți aduci aminte din poveste?!

-Ba da, ba da, Măriucă scumpă, cum să nu? Ei, hai că am terminat aici! Ia să iau și cartea…așaaaa…iar amu să m-așez… și s-o deschid… mai zise bunica, descriind ce făcea, după care îi citi mai departe:

„Prima oară când Oximoron a zărit-o pe Doinița, fata dansa la horă, în satul ei, alături de flăcăi și de alte fete, dar doar ea i s-a părut spiridușului nostru asemenea unui înger, cu părul său cel auriu și numai inele. Da, fiindcă avea fecioara noastră atât gingășia unei copile, cât și grația unei lebede. De altfel, în acea zi de primăvară târzie, fata purta o rochie albă ca neaua, cu broderie de aceeași culoare și astfel, veșmântul său strălucea în soare întocmai ca albul zăpezii.

Întreaga ei făptură părea înconjurată de o aură din lumină. Bineînțeles că trubadurul nostru nu se apropie pentru a-i vorbi chiar atunci, ci doar o admiră, de departe, și o ascultă, tot ascuns, fiind fermecat atât de frumusețea-i răpitoare, cât și de vorbele-i, la fel de plăcute auzului precum este și dulceața gustului. Și fata dansă în horă toată ziua, iar apoi povesti, glumi și râse până-n seară, cu prietenele sale, la șezătoare.

Mai târziu, singur în iatacul său, Oximoron îi compuse fetei cea mai frumoasă scrisoare pe care un poet a scris-o vreodată, doar Doinița cea luminoasă îi fusese muză. Când epistola fu’ gata, el o puse într-un plic și o depuse mai apoi, cu grijă, în cutia de la poarta casei unde locuia fata, pentru ca ea să o descopere și s-o citească în zorii zilei ce urma. În încheierea misivei sale, Oximoron o ruga pe tânără să-i lase răspunsul în exact același loc, fiindcă el îl va lua -prin magie- chiar de acolo. Îi mărturisise fetei și că el este doar un spiriduș hoinar, dar și că-i fermecat pe vecie de făptura sa, atât de minunată, cum alta pe lume n-a mai fost și nici nu va mai fi vreodată… Și că îndrăznește -în sfârșit!- a visa acum mai frumos ca niciodată.

Doinița îi citi slovele dintr-o suflare, fiindcă scria atât de frumos spiridușul… și nu se zgârcea deloc la metafore, sau la alte figuri de stil, ci le compunea și le potrivea mai apoi în text cu măiestrie, știind că toate fetele iubesc cuvintele ce exprimă sentimente inspirate de ele însele.

Pe măsură ce citea, inimioara Doiniței bătea mai să-i spargă pieptul și fata era atât de tentată să-i răspundă imediat… dar nu o făcu, căci își amintea învățăturile mamei sale, care o sfătuise să nu se încreadă în vorbe, oricât ar fi acestea de frumoase, dacă nu erau și susținute de fapte. Și, în același timp, și-a mai adus aminte și cum tăicuțul ei a învățat-o să nu se grăbească niciodată, orice-ar fi, ci să lase a trece o noapte înainte de a lua o hotărâre importantă, fiindcă despre noapte nu degeaba se spune că ar fi un sfetnic bun, iar asta observase chiar și Doinița.

Așa că fata noastră nu se grăbi, ci așteptă răbdătoare să treacă o zi, iar apoi și o noapte.

A doua zi, în zori…”

În acel moment, bunica observă că Măriuca ațipise, pesemne fusese tare obosită copila, la finalul unei zile în care își tot ajutase buna -ca de obicei- la mai multe treburi casnice. Căci era hărnicuță din fire, ca o albinuță, ștrengărița noastră și cuminte, bună la suflet… ce mai!, un îngeraș de copil, adică exact așa cum fusese și Doinița din poveste, când era și ea o fetiță dulce, cu codițe și fundițe.

***

-VA URMA-