Au trecut trei ani de la întâmplările pe care vi le-am povestit mai înainte și, între timp, vă vine a crede ‘au ba, Oximoron al nostru s-a însurat. Daaaa, și cu o fată frumoasă, harnică și tare bună la suflet, pe care o chema Doinița. Iar de vreți să aflați care-i povestea lor, ori cum s-au cunoscut ei doi și ce evenimente i-au purtat pașii direct către altar spiridușului nostru, vă voi povesti pe dată.

Sau -mai bine- am s-o las pe bunica să vă spună, pe măsură ce-i citește nepoatei sale basmul acesta dintr-o carte, în timp ce ștrengărița, după cum o și vedeți în imaginea alăturată, îi soarbe cuvintele, cu ochișorii țintă la buzele bunei sale…

„-După trei luni, citea bunica povestea, a venit ca o vijelie și zâna Iarna, fiind rândul său de a împărăți peste cetatea cea fermecată…”

-Zâna Iarna este aceeași cu Crăiasa Zăpezii din basmul pe care mi l-ai citit atunci când eram mică, bunico?, o întrebă degrabă nepoțica.

-Chiar ea, Măriucă, îi răspunse bunica, iar fetița mai zise:

-Ah, păi, îmi aduc aminte de ea, dar era tare rea Crăiasa Zăpezii, bunico!!

-Ei, pui drag, nu există om numai rău, și nici făptură fermecată nu cred că ar exista să fie numai și numai rea. Ne-a făcut Dumnezeu pe toți atât buni, cât și răi, numai că unii suntem mai mult buni, iar alții, mai mult răi…

-Și Iarna este mai mult rea…mda, cred că înțeleg. Dar de ce e ea așa, bunico?

-Poate pentru că nu are copii, draga bunicii, căci fără copii viața omului e tare tristă, iar inima sa pesemne că îngheață…întocmai ca a Crăiesei.

-Sau poate că de la frig a înghețat, fiindcă-i ger în anotimpul său, bunico!

-Da, că bine zici, poate că și de la gerul năpraznic, o aprobă bunica, iar apoi îi citi mai departe…

„O aștepta tare nerăbdătoare sora sa, Toamna cea multicoloră, care, de cum o văzu, îi spuse:

-Cu ce vijelie venit-ai, dragă surioară!!

Dară fără de zăpadă și tot fără… sănioară!

Doar în alb tu îmi soseai înveșmântată,

de obicei, dar azi, veniși în… ciocolată!

Se îmbrățișară râzând cele două zâne, bucuroase că s-au regăsit cu bine, iar Crăiasa Iarna îi povesti mai apoi surorii sale de ce, în acel an, alesese o altă culoare a veșmintelor:

-Am multe a-ți spune, iubita mea soră,

căci venit-am împreună cu o Auroră

boreală și prietenă mai veche de a mea,

ce rămas-a la un pahar de vorbă cu o stea.

Aceasta, cum a zărit-o, i-a și împărtășit

despre câte Vara noastră drag-a mai pătimit

și cum ai ajutat-o tu, scumpa mea Toamnă,

să se liniștească și să fie-o Vară ca o doamnă.

Apoi își povestiră cele două surioare, pe rând, fiecare noutățile fiecăreia, Toamna confirmându-i Iernii istoria pe care aceasta o aflase inițial de la Lună, iar mai apoi îi ascultase și încheierea-i fericită, de la prietena Aurorei, Steaua cea polară. Și astfel, luase cunoștință despre aventurile Oximoronului și cea de-a treia soră, dar mai află totodată și că spiridușul -în final- se cumințise… Cum așa? Păi, până și spiridușii se îndrăgostesc…cu adevărat. Iar atunci când s-a întâmplat miracolul, el s-a și preschimbat de îndată în om, de dragul Doiniței. Căci atunci când iubim pe cineva… cu adevărat, persoana iubită devine centrul universului nostru și nu mai concepem viața fără de aceasta…alături de noi, pentru totdeauna…”

-Cum știe omul că iubește cu adevărat, bunico?, întrebă atunci Măriuca.

-Când iubim cu adevărat, Măriucă, să-i spunem „La revedere!” acelui om devine un lucru tare greu, iar după un timp, de-a dreptul imposibil, îi răspunse bunica.

-Bunico, eu te iubesc cu adevărat!, spuse atunci fetița, îmbrățișându-și fericită bunica.

***

-VA URMA-