A fost odată ca niciodată o fetiță cu codițe și fundițe. Când începe povestea noastră, ștrengărița avea 7 ani și, cât era ziulica de mare, dacă nu se afla la școală și nici nu-și făcea lecțiile, citea basme, sau povești nemuritoare. Universul fascinant al acestora o cucerise încă dinainte de a învăța să citească, fiindcă bunicul său își crease un obicei bun, acela de a-i citi nepoatei, în fiecare seară, pentru a o adormi frumos cu acele cuvinte, pe care le-am putea numi fermecate. Așa că fetița noastră ațipea ascultându-i vocea caldă, ce o purta mai apoi, pe aripi de gând și de poveste, către o altă lume, dar tot plină de magie, pentru că și în Lumea Viselor absolut totul este posibil, ori poate fi mult mai lesne înfăptuit, nu-i așa?

Dar acum, la cei 7 ani ai săi, copila noastră era mare, putea citi și singură; se înscrisese chiar la biblioteca din apropiere, pe care o tot vizita, pentru a descoperi noi și noi povești, explorând apoi încântată lumea lor, cea întotdeauna minunată. Bineînțeles că se împrieteni degrabă, atât cu bibliotecara, cât și cu fiul acesteia, cu care era de-o seamă.

Într-o zi, pe când cei doi prieteni povesteau despre ultima fantezie pe care o citise fetița, în bibliotecă intră o femeie. Aceasta îi atrase pe dată atenția micuței, pentru că-i părea tare-tare cunoscută, deși nu știa de unde oare, sau cine ar putea fi.

Femeia îi zâmbi copilei de cum o văzu, iar apoi schimbă câteva cuvinte cu bibliotecara, care o ascultă un timp uimită și apoi își duse mânile la piept, de parcă ar fi vrut să-și domolească bătăile inimii ce o cam luase la trap. După aceea, o privi și dumneaei pe fetiță, făcându-i un semn discret să se apropie.

În timpul acesta, și băiețelul observase nu numai că prietena lui nu mai era atentă, ci și de ce nu, căci îi urmări privirea, iar apoi exclamă:

-Ah, desigur, a venit mama ta!

Fata noastră nu-și contrazise prietenul, deși femeia ce tocmai intrase nu era mama ei, ci doar semăna cu mama, după cum observă ea de îndată. Se apropie timidă de cele două doamne.

-Știi cine sunt eu?, o întrebă imediat necunoscuta, privind-o în ochi și zâmbindu-i.

-Nu sunteți mama… începu a spune fetița, iar apoi tresări, pentru că duduia își apropiase fața de a sa și observă pe obrazul acesteia o aluniță mică, pe care știa că o avea și ea.

-Nu te speria, puiuț, căci eu sunt -de fapt- tu, doar că vin din viitor, i se adresă repede femeia, iar apoi continuă: Uite, pentru a-ți dovedi, te anunț că știu exact despre ce vorbeai cu prietenul tău adineauri. Îi povesteai despre șarpele fermecat, nu-i așa?

-Așa e!, exclamă fetița, privindu-se contrariată pe sine însăși, cea din viitor.

-Iar acum îți voi împărtăși un secret: Povestea aceasta cu șarpele ți-o vei aminti și peste zeci de ani de acum înainte! Da, da, chiar așa, continuă femeia citind întrebarea de pe chipul fetei. Și ți-o vei aduce aminte doar pentru că este una dintre cele mai frumoase cărți pe care o vei citi vreodată. De aceea m-am și întors exact în acest moment din timp, draga mea.

Se retraseră apoi amândouă într-un colț al camerei, unde se așezară pe o canapea, pentru a-și împărtăși gândurile doar una celeilalte. Probabil ați intuit deja că necunoscuta din poveste sunt chiar eu însămi, povestitoarea. Și, da, urmează să continui cu fantezia aceasta, care-i și un pic adevărată.

***

Am fost -dintotdeauna, pot spune- însetată de cunoaștere. La început, după cum v-am povestit anterior, basmele m-au atras prin farmecul lor irezistibil. Apoi am citit, într-o carte cu pitici, despre un prichindel pe nume Știe-Tot și mi-am dorit instantaneu să fiu și eu ca el, să învăț cât mai multe despre lume, descoperindu-i una câte una toate misterele. Cu o excepție, mi-am împlinit acest deziderat, iar excepția este dragostea, „cel mai mare mister și veșnic nedeslușit”, după cum o definea însuși Hercule Poirot, personajul creat de uimitoarea Agatha Christie.

De curând, am inventat un dispozitiv cu ajutorul căruia am putut călători în timp. Primul meu gând a fost să mă reîntorc în copilărie, într-o vreme când eram doar o copilă fericită și priveam lumea ca prin niște lentile roz. Sigur că nu am intenționat nicio clipă să schimb trecutul, ar fi fost foarte riscant să fac asta, dar mi-am zis că pot vorbi un pic cu fetița ce am fost, pentru a-i împărtăși acesteia că, orice și oricâte drame îi va fi dat să trăiască, deznodământul poveștii sale va fi unul fericit. Atât i-am zis, oferindu-i astfel șansa de a avea încredere în propria-i soartă și scutind-o astfel (sau sperând a mă scuti, de fapt) de multe lacrimi și suferință. I-am vorbit copilei ce am fost, privind drept în ochișorii ei inocenți și încântați să mă (sau să se) cunoască, după cum îmi revela zâmbetul său, ce i-a înflorit pe buze și n-a mai dispărut, atâta timp cât i-am fost alături. Bineînțeles că mi-ar fi plăcut să-i rămân aproape și să n-o mai părăsesc vreodată, conștientă fiind și că nu pot face asta, oricât de mult mi-aș dori. Așa că, vrând-nevrând, am apărut în viața ei, iar apoi am și dispărut, rugând-o și să păstreze secretă vizita mea, explicându-i, desigur, și de ce amândouă am fi în pericol de s-ar afla ce am inventat. Aceeași rugăminte le-am adresat-o și celor doi prieteni din copilărie, care m-au înțeles, iar mama prietenului meu chiar m-a sfătuit ca, odată ajunsă înapoi în timpul meu, să distrug dispozitivul revoluționar, fiind mult prea periculos, de ar încăpea cumva pe mâini greșite. Ceea ce, bineînțeles, am și făcut, deși cu o strângere de inimă, recunosc!

De mă întrebați acum și de percep vreo schimbare, sau dacă vizita mea a modificat cumva prezentul, răspunsul este: Doar în al meu suflet, căci simt o mare bucurie doar pentru că trăiesc și am -totodată- o liniște sufletească pe care nu am avut-o, deși amintirile mi-au rămas aceleași, inclusiv cele dramatice. Privesc însă totul acum cu seninătate, la fel ca fetița ce am fost, sau prin niște lentile imaginare roz. Bonbon.