A fost odată ca niciodată un băiețel, pe care-l chema Florian. Avea 8 ani și un dar: acela de a auzi gândurile. Nu numai pe cele ale oamenilor, ci și pe ale celorlalte viețuitoare de pe Pământ, fie acestea păsări, animale, sau plante. Ba chiar și cu insectele comunica Florian al nostru. Necuvântătoarele îl auzeau și ele cum gândea, fiindcă-i răspundeau întotdeauna, chiar dacă în felul lor, cu empatie.

Și astfel descoperi Florian o lume minunată și-și dori să le spună și alor săi, mai întâi despre darul său, ca mai apoi să le împărtășească și altele. Se duse hotărât la mama sa și-i zise de cum o zări:

-Mami, aș vrea să vorbim ceva. Te rog, e important… mai spuse, iar apoi îmbrățișă poalele rochiei mamei sale, căutându-i cu ochișorii săi și privirea.

-Nu am timp acum de tine, îl respinse însă aceasta, cum o făcea mai întotdeauna, din păcate. Du-te și te joacă și ‘om vorbi, poate, mai pe seară…

Se duse atunci Florian la bunica sa, căreia îi adresă aceleași cuvinte.

-Hai, spune-mi, despre ce ai vrea să vorbim, nepoate? îl întâmpină cu bunăvoință buna lui, zâmbindu-i.

-Buni, eu… începu băiețelul, iar apoi se opri, fiindcă se temu că și bunica sa îl va considera, fie un ciudat, cum îl numise odată un copil căruia îi răspunsese la o întrebare (dar pe care acesta doar o gândise), fie un mincinos, apelativ cu care i se adresau uneori adulții din familie, doar fiindcă el nu îndrăznise să reproducă gândurile urâte ale acestora, mai ales că, la unele dintre acestea, nici nu le înțelegea sensul…

Prin urmare, ezitarea lui fu’ firească. În timp ce-și căuta cuvintele pentru a continua, o auzi pe buna sa gândind: Uită-te la el, chiar că-i ceva în neregulă cu copilul ăsta! Și da, are dreptate fii-mea, mă tem că-i irecuperabil! Auzind-o, Florian nu mai zise nimic, fiindcă simți cum îl podidesc lacrimile, așa că se răsuci pe călcâie și fugi cât mai departe de aceasta, după cum făcea de fiecare dată când gândurile cuiva îl răneau mai mult decât putea suporta suflețelul lui, greu încercat prin acest dar, care uneori devenea blestem.

De cum ieși însă pe poartă, se opri, fiindcă mai departe nu avea curaj să se ducă. Așa că se așeză acolo, pe o bordură și, chiar atunci, văzu o fetiță, cam de aceeași vârstă cu el, care îl privea. Ea se și apropie mai apoi, zicându-i:

-Hei, nu mai plânge… Eu sunt Andreea.

-Florian…

-Știu… zise atunci fetița și-i zâmbi, iar apoi râse, iar râsul ei fu’ ca o rază de soare, ce împrăștie deîndată norii din sufletul băiețelului nostru, care începu și el să râdă, ca prin magie. Iar apoi începură să se joace împreună. Întrucât îi auzea gândurile, Florian știa dinainte ce căuta Andreea, uneori o rămurică, alteori o frunză, sau mai multe, dar fiecare de altă culoare, ca să facă din acestea evantaie multicolore. Și cel mai tare pe Florian îl bucurau gândurile bune ale copilei, ce erau cam astea: Ce zâmbet frumos are noul meu prieten! … Doamne, parcă mi-ar ghici gândurile, fiindcă-mi aduce exact ce caut! … Ce bine mă simt în compania lui, nici nu trebuie să vorbim și ce plăcută e liniștea aceasta, ador liniștea și înțelegerea fără de cuvinte!

Deodată, fetița se opri din ce făcea, îl privi în ochi și-i zise:

-Eu cunosc pe cineva care seamănă cu tine, Florian, dar știi cum? Ca două picături de apă! E fratele meu geamăn și locuim… uite, acolo, în casa aceea. Dar acum el nu-i aici, e plecat cu tati, fiindcă părinții noștri sunt divorțați…

-Ce înseamnă divor…? întrebă Florian.

-Divorțați, adică nu mai suntem împreună, o familie. Eu am rămas la mami, iar Andrei e cu tati. Uneori, oamenii mari divorțează… mai spuse Andreea, dar în gând, însă Florian o auzi, bineînțeles.

-Am și eu o surioară, dar mai mică, are 5 ani și merge încă la grădiniță. O cheamă Lorina, spuse repede Florian, fiindcă văzu lacrimi în ochii noii sale prietene și voi a-i muta gândul. Și mai am și un frate mai mare, Dorin, care are 12 ani.

-Dar tu, câți ani ai, Florian?

-Am 8 ani și trei luni!

-Și eu la fel, ce coincidență! exclamă Andreea râzând și, chiar în acel moment, o mașină apăru pe alee. Fetița întoarse privirea într-acolo, iar apoi zise: E mașina lui tati, a venit tati, uraaaa! și fugi în întâmpinarea tatălui său.

La scurt timp după aceea, din mașină coborâră un bărbat și un băiețel. Florian îl privea pe cel din urmă cu o surprindere fără de margini, fiindcă îi părea că se vede pe sine însuși în acel băiat. O văzu apoi pe prietena sa cum îi îmbrățișă fericită pe amândoi, iar apoi i se adresă tatălui ei:

-Te rog, tati, putem Andrei și cu mine să mai rămânem un pic pe afară? Nu mult, doar cât să il prezint pe frățiorul meu lui Florian, care este un prieten, ce stă în casa aia de acolo. Pot, tati? Te rog, zi da!

-Bine, da, dar nu mai mult de 5 minute, fiindcă aș vrea să vorbesc ceva cu voi amândoi și cu mama voastră și nu pot sta prea mult, e târziu tare! răspunse bărbatul, îndreptându-se apoi grăbit către intrarea în casă.

-Mulțumesc, tati! Venim imediat și noi… 5 minute, am înțeles! îi strigă Andreea, iar apoi, trăgându-l de mână pe Andrei, îl aduse față în față cu Florian.

Cei doi băieței se priviră, studiindu-se ca în oglindă și niciunul nu zicea nici pâs. Florian însă era atent și la gândurile lui Andrei, ce sunau confuze și cam la fel cu ale sale: Ce? Cum? Nuuu! Ba daaaa! ... Andreea îi privea pe amândoi și râdea, iar apoi începură și băieții să râdă …iar când hohotele conteniră, Florian îl auzi pe Andrei gândind așa: Da, asta ar fi o soluție, dar oare ar fi de acord și el? …după care zise tare, adresându-se surorii sale:

-Tati vrea să ne ia pe amândoi la el, de astă dată, când ne vom reîntoarce acasă la noi. Ce zici, tu vrei?

-Și da și nu, îi răspunse Andreea, după ce se gândi un pic. Da, pentru că îl prefer pe tati… și nu, pentru că n-aș vrea să mă despart de tine, Florian, zise fetița întristându-se pe dată în fața acestei dileme.

-Iar eu aș vrea să rămân aici, zise cu patos Andrei, fiindcă nu mă înțeleg deloc cu tati…deși sunt supărat și pe mami, dar o prefer. Am o soluție, însă trebuie să fim de acord toți trei și să fie secretul nostru.

-Cred că știu la ce te gândești, îi răspunse sora sa, iar Florian, căpătând brusc încredere în sine, fiindcă vedea că noii săi prieteni au gânduri identice cu ale sale, îndrăzni să și le exprime:

-Și eu cred că știu, însă ar fi bine să ne grăbim, fiindcă au trecut cele 5 minute!

Cei trei prieteni își zâmbiră, fericiți că s-au înțeles, iar apoi băieții făcură schimb de haine, după care Andreea zise:

-Eu mă duc mai înainte în casă și vă las să vorbiți. Ca să nu dureze prea mult, Florian, zii doar tu lui Andrei tot ce e bine să știe, iar eu îți voi povesti ție mai apoi…

Zis și făcut. Din acel moment, fiecare dintre ei își însuși identitatea celuilalt și sperau ca părinții lor să nu realizeze schimbul.

Când noul Florian intră în casa celui vechi, bunica îl opri cu cuvintele:

-Unde ai fugit așa, copile? L-am sunat și pe taică-tu, la serviciu, când te-am văzut ieșind pe poartă, așa că vine acasă. Eram îngrijorată, iar eu nu pot alerga după tine, sunt bătrână, maică!

Băiatul îi răspunse:

-Am stat până acum de vorbă cu doi prieteni, bunico, nu-ți face griji…

Nu apucă să spună mai mult, fiindcă cineva („tatăl său”, care ajunsese acasă) îi trase o palmă pe după ceafă, zicându-i:

-Sper ca asta să te învețe minte să nu mai faci ce-ai făcut!

Băiatul gândi atunci că nu-i nicio diferență între cei doi tați, fiindcă și cel dinainte îi aplica exact aceeași corecție, așa că se întoarse spre noul său tată și-i zise cu curaj, la fel ca și celuilalt:

-Când eu am să fiu tată, nu-mi voi lovi niciodată fiul! Fiindcă din bătaie nu înveți decât că adultul e mai puternic decât copilul, iar asta știam dinainte!

-Treci în casă, copile, și nu-mi mai răspunde obraznic! Ești pedepsit, mergi la tine în cameră, imediat!

Da, nicio diferență între cei doi tați, își zise iar noul Florian, mirat tare că nimeni nu s-a prins că el este altcineva. Zic nimeni, fiindcă apăruse și „mama sa” în prag, dar care, la fel, nu observase schimbul, iar asta fiindcă nu i-a aruncat nici măcar o privire, fiind preocupată doar de ce face soțul său și de ce-i acasă la ora aceea…

În vremea aceasta, noul Andrei intră și el în casa cealaltă, iar „sora sa” îi ieși în întâmpinare, trăgându-l de mânuță, mai întâi înspre bucătărie, pentru a-i șopti tot ce era musai să știe și el despre noua sa familie.

După vreo câteva minute, cei doi „frățiori” apărură în camera de zi, unde se aflau mama, tata și noul logodnic al mamei.

-Andrei, puiul mamii, vino să te văd mai de aproape! Ai mai crescut…

După cum îl sfătuise Andreea, băiatul adoptă un aer serios, un pic încruntat și, fără a-și privi „mama”, se îndreptă spre aceasta.

-Văd că ești încă supărat pe mine, dragul meu, dar, cu timpul, îți va trece, îi zise femeia, cu lacrimi în ochi. Când vei fi mai mare vei înțelege că, uneori, deși iubim pe cineva, nu mai putem trăi împreună cu acel om, fiindcă diferențele dintre noi au devenit piedici în calea conviețuirii. Mami însă te iubește și te voi iubi cât voi trăi pe acest Pământ!

Apoi își scoase batista, fiindcă acum plângea de-a binelea, în timp ce logodnicul ei se străduia s-o consoleze. Noul Andrei îi auzea și gândurile mamei, care spuneau și cuvintele: Da, e bine că Marius îi ia pe amândoi copii la el, ca eu să-mi pot reface viața mai ușor… iar aceste gânduri îl întristau și se întreba: Cum adică ne iubește dacă abia așteaptă să plecăm!? Era prea mic pentru a înțelege unele gânduri ale oamenilor mari.

În schimb, noul său tată, era nerăbdător să-i aibă alături pe ambii săi copii, iar în mintea sa nu exista nicio contradicție în acest sens, din fericire. Sigur, regrete existau, fiindcă o privea pe fosta sa soție și gândea că-i atât de frumoasă, chiar și când plânge… și ar fi vrut ca iubirea ei pentru el să nu se fi stins, dar…asta e viața, plină de sentimente complicate… după cum l-a auzit gândind mai apoi.

Nici în această familie, nimeni nu a sesizat schimbul celor doi băieți. De ce oare? Poate pentru că erau atâtea alte emoții și gânduri adiacente acestora în joc, încât toată lumea era concentrată fiecare pe ale sale …sau poate pentru că Andreea și-a jucat bine rolul de soră și, totodată, de gazdă pentru toți cei aflați în acea casă, fiind mai caldă și mai prietenoasă decât de obicei, ceea ce a fost bine pentru toată lumea.

Noul Andrei îi asculta și ei gândurile, care erau doar bune, pline de dragoste și compasiune, așa că, din acel moment, o percepu pe prietena sa ca pe un Gând Bun întruchipat. Da, așa îi voi spune de acum înainte, își zise băiatul, mai ales că ea i se adresa acum lui cu Andu, un diminutiv pe care el îl îndrăgi deîndată.

Ceea ce tocmai v-am povestit a fost doar Prologul unei povești, pe care mi-am propus să v-o spun așa, împărțită pe capitole, fiecare dintre acestea având morala sa, urmare aventurilor prin care trec Andu și Gând Bun, doi prieteni frumoși cum numai două gânduri pure pot fi. Vă voi ține la curent, desigur, și cu ceea ce mai face noul Florian, fiindcă și povestea sa face parte din același basm.

Morala prologului ar fi aceasta: Viața ne tot surprinde și-i dinamică. Mâine poate fi foarte diferit de ieri, doar pentru că azi am cunoscut pe cineva, sau am hotărât să schimbăm ceva…ori chiar pe noi înșine. Să avem deci curajul de a face primul pas într-o altă direcție, iar restul vor veni ca de la sine, la fel ca în poveste!