Un miracol viu (15)

În clipa în care Speranța intră în cafenea, cele două prietene ale sale amuțiră pe dată. O priveau acum pe tânăra femeie zâmbind și în ochii lor se citea clar, atât curiozitatea, cât și surpriza cea plăcută.

-De ce mă priviți așa… amândouă? Probabil, m-ați văzut pe geam, vorbind cu Ștefan….

-Mi-am amintit de unde-l știu!, spuse atunci femeia cea blondă, al cărei nume era -la fel ca și într-una din viețile ei anterioare- Crăița.

-Este profesor la Universitate și, da, e o celebritate, îi răspunse Speranța.

-Nu, nu, nu! Noi îl știm dintr-o altă viață, draga mea, și mă mir că tu nu-l recunoști…, având în vedere cât de mult l-ai iubit!, zise atunci și Diana, care -la fel- avea același nume, ca în urmă cu o sută de ani.

-L-am iubit mult pe Ștefan Trip… în acea viață?!

-Of, tot nu-ți amintești… dar lasă, fată dragă, nu te mai necăji! Îți vei aduce tu aminte… odată și-odată!! Și, da, el e Luceafăr sau Lucian Alexi, la acea vreme, în lumea oamenilor.

-Nu părea să mă știe. Îi auzeam clar gândurile, care spuneau doar ceea ce mă așteptam să spună într-o astfel de împrejurare. Adică era emoționat și neîncrezător în el însuși, la fel ca orice om îndrăgostit!

-Cât de interesant! Și asta îmi spune că nici el nu-și amintește… ce s-o fi întâmplat cu voi acum 100 de ani, îi spuse Crăița.

-Sper să aflăm… cât mai curând!, zise și Diana.

***

În urmă cu fix o sută de ani și pe la aceeași oră, Irina Speranța Bujor și Lucian Alexi tocmai își luau la revedere, într-o convorbire telefonică ce ținuse mai mult de un ceas.

La finalul acesteia, tânăra femeie era deja foarte îndrăgostită, iar bărbatul simțea și el ceva ce nu mai simțise anterior și nici nu credea că ar fi fost posibil să simtă vreodată, el fiind Luceafăr, cel mai temut demon al tuturor timpurilor.

Numai că, în urmă cu ceva vreme, dorindu-și să-i înțeleagă mai bine pe muritorii de rând, Măritul Luceafăr – ajutat de un mag întunecat – făcu un experiment pe sine însuși, urmare căruia el avea să perceapă viața la fel ca orice om. I se implantaseră atunci niște gene de la un bărbat care tocmai decedase într-un accident. Numele acestuia era Lucian Alexi. Adevăratul Lucian Alexi. Datorită acelor gene, Luceafăr împrumutase atât trăsăturile, cât și amintirile acelui om. Mai târziu, avea să constate că e capabil și de tot felul de trăiri și de percepții cât se poate de umane. Nu crezuse, însă, că va simți și iubire, dar își spuse (încrezător în sine) că va reuși să nu devină vreodată vulnerabil.

Și se simțea atât de plăcut acel sentiment…, încât -pentru prima oară în viața sa foarte-foarte lungă, Luceafăr se felicită pentru decizia de a deveni parțial om.

***

-VA URMA-

Pictură de Jungsuk Lee. Sursa: aici.

10 răspunsuri la „Un miracol viu (15)”

  1. Sa mai spuna cineva ca iubirea nu invinge orice obstacol – chiar si barierele dintre lumi. 🙂

    Apreciat de 1 persoană

    1. Iubirea, acest mister despre care însăși Agatha Christie ne spunea, prin vocea personajului său Poirot, că-i unicul încă nedeslușit… 🙂 Tare mult mă bucur că ai revenit, Diana! Te imbratisez cu drag și-ți mulțumesc pentru cuvinte! 💕

      Apreciază

  2. … Oare de cîte ori vorbim cu demoni la telefon și habar n-avem? 🙂

    Apreciază

    1. Că bine zici, Issa! 🙂 Și nu toți sunt și oameni…, chiar dacă „artificiali”, ca eroul din poveste. 😉
      Îți mulțumesc tare mult! ❤😘

      Apreciază

  3. Cine iubeşte… se găseşte şi-n alte vieţi, nu? 😀
    Frumos, îmi place când totul e lniştit!

    Apreciat de 1 persoană

    1. Așa e, Potecuță! Mi-a plăcut mult gândul că iubirea e veșnică… 😉
      Când ne îndrăgostim, simțim așa o liniște… de parcă râul vieții noastre s-a așezat cuminte în matca sa. 🙂 Și nouă ne e -în sfârșit!, bine.
      Îți mulțumesc din suflet! 🤗❤

      Apreciat de 1 persoană

  4. Foarte inspirată fotografia cu fulgii de nea pe canicula asta. Dar la iarnă să nu mă pedepsești. 🙂 Cât despre povestirea ta, se pare că ne îndreptăm spre un final fericit. ☀️

    Apreciat de 1 persoană

    1. Mi-am zis eu că fotografia ne va răcori un pic! 😉 Povestea e cu final fericit, da. Măcar pe hârtie să fie totul bine, nu-i așa? 🌞 Că-n viața reală, e mai greu… 😀
      Îți mulțumesc, Jo! 🤗❤

      Apreciază

Proiectează un site ca acesta, cu WordPress.com
Începe