O conduse cu privirea până când ea dispăru din raza lui vizuală, după care se uită în jurul său şi, observând că nu mai era nimeni, se teleportă acasă. Odată ajuns, se îndreptă către un birou mare, din lemn de nuc, pe care se aflau trei dosare şi-l luă pe cel de deasupra, pe care scria -cu litere de-o şchioapă- Irina Speranţa Bujor. Îl deschise şi începu a citi din acesta… Filmul preferat: Maria Mirabela; Cartea preferată: Micul prinţ;  Mâncarea preferată: tochitura moldovenească; Dulcele preferat: plăcinta cu brânză.

Se ridică, lăsând dosarul deschis pe măsuţa din faţa sa şi merse iarăşi către birou, de unde le luă şi pe celelalte două, pe care erau scrise numele Bianca Alexi şi Victor Alexi. Voi a le răsfoi şi pe acestea, însă, tocmai atunci, mobilul lui sună şi, pe ecran, apăru chiar cel de-al doilea prenume. Răspunse, de îndată:

-Victore, nu-mi vine să cred că mă suni, dar mă bucur mult c-o faci!

-Frate, mi-a zis nevastă-mea că ai fost aseară pe la noi. Şi apoi… nu m-ai sunat, să-mi spui de ce m-ai căutat… Toate bune, da?

-Sigur. Voiam doar să-ţi propun ceva şi… cum nu te-am găsit… Însă, dragul meu, nu vorbim la telefon despre asta! Zi-mi când ne-am putea întâlni?

-Păi, eu aş putea şi acum. Nevastă-mea a plecat cu gemenele la maică-sa, s-o vadă, iar eu sunt singur acasă şi nu ies deloc azi. Am doar o video-conferinţă, da’ mai pe seară. Până atunci, sunt liber ca pasărea cerului, cum se spune. Vii tu pe aici, sau… zi-mi cum facem?

-Vin. Ne vedem într-o oră… sau – mai bine, hai în două.

-Te aştept!

 Imediat ce încheie convorbirea, Lucian se cufundă iar în fotoliu, rostind:

-Convenite huc, Zima!

În acea clipă, în faţa sa, se întrupă, dintr-un soi de abur roşiatic, o femeie înaltă şi subţire, îmbrăcată într-o rochie lungă roşie, ce-i venea mulată pe corp şi cu un volan înalt la poale. Părul ei auriu-roşcat, ce-i cădea în valuri pe umerii goi, completau asemănarea sa izbitoare cu creatura fantastică ce poartă numele de sirenă.

-Erai la un bal mascat?

-Ce m-a trădat?, îl întrebă ea zâmbitoare.

-Nu ştiu dacă ţi-am mai spus, dar costumele tale sunt foarte reuşite! Se simte că-ţi place să creezi aceste veşminte…

-M-ai chemat ca să mă complimentezi?

-Sigur că nu! Făceam şi eu conversaţie… Uite ce vreau de la tine, Zima: O rochiță albă care, de la talie în jos, să fie vaporoasă ca neaua ce abia s-a aşternut. Aştept să mă impresionezi cu creaţia ta, de să-mi taie răsuflarea atunci când ‘oi vedea-o…

-Ce talie să fie…?

-Este pentru o fetiţă de 11 ani.

-Și când îţi trebuie?

-Cât mai curând!

-Eu ce primesc la schimb…?

-Îţi permit să trăieşti în continuare…!

-Atunci… Facă-se voia ta, Prea-Mărite Luceafăr!

-Foliorum, Zima!, mai zise Lucian şi tânăra femeie dispăru pe dată, în acelaşi abur roşiatic, ce se şi disipă imediat după aceea. 

Își luă agenda și notă în aceasta: cadoul pentru Bianca rezolvat; mai rămâne cel pentru Violeta.

***

De îndată ce ajunse și ea acasă, Irina îi dădu drumul din brațe lui Mițu, care se cățără imediat pe bibliotecă, tolănindu-se mai apoi într-unul din locurile lui preferate și închise ochii, relaxându-se. Fata noastră zâmbi, amuzată de obiceiul companionului ei, după care, luându-și laptop-ul, se așeză pe canapea cu acesta pe genunchi. Se simțea inspirată și voia să scrie repede versurile care i se născuseră în minte, adică înainte de a le uita.

Mă întreb…

Ne-am întâlnit, din întâmplare,

Sau tu ieșiseși la o vânătoare?

Mi-ai spus că m-ai și îndrăgit.

Să fie oare așa, sau m-ai mințit?

*

Nu știu de ce, da-mi este dor de tine,

Un dor din cel curat, deși făr’ de suspine

Și aș vrea să știu de simți la fel și tu,

Dar nu te pot citi și nu știu de ce nu?

*

Încerc să nu mă mai gândesc la asta

Și să mă bucur doar, însă, năpasta

Așa sosește-ntotdeauna, când uităm

De noi și ne permitem, iară, să visăm.

*

Așa că, dragul meu, tu și cu mine

Nu vom fi noi nicicând. Nu este bine

Să uit de mine însămi când iubesc…

Altfel, veni-va vremea ca dorul să-l plătesc.

În acea clipă, telefonul ei sună și pe ecranul acestuia era afișat un număr necunoscut. De obicei, Irina nu răspundea dacă nu știa cine o sună, însă, de data aceasta, răspunse:

-Alo, da!

-Sărut-mâna, Irina! Dacă ai ști ce mă bucur să te aud…! Îmi era tare, tare dor de tine!

-Dar cine e la telefon? Coincidența face să mă cheme Irina, însă, nu cunosc numărul și nici pe un el căruia să-i fie dor de mine…

-Cum să nu…, Irina Speranța Bujor?!

-Cine ești?

-Hai să văd dacă ghicești cine sunt… Ai trei încercări!

-Lucian Alexi?

-Extraordinar! Din prima…

-Nu era chiar așa de greu, doar ești singurul el care mi-a spus că i-aș fi dragă… Dar de unde ai tu numărul meu?

-Printre altele, sunt și detectiv…

-Adică un fel de Hercule Poirot…?

-Hahaha! Daaaa, întocmai ca el, maestru detectiv!

-Și de ce m-ai sunat? În afară de faptul că ți-era dor de mine…

-Păi, tocmai mă uitam la un film… pentru copii, fiindcă mie încă îmi mai place și acest gen de filme. Ai să râzi, dar preferatul meu e Maria Mirabela. Îl știi, nu-i așa?

-Nu se poate! Maria Mirabela este și filmul meu favorit… Din când în când, mai revăd scena aceea cu Moș Timp, de care nu m-aș mai sătura, căci Gopo a fost un mare actor, iar vocea sa…

-Era fascinantă, daaaa! Vezi, Irina, din ce în ce mai mult ne descoperim a fi spirite îngemănate…

-Neeee! Dacă ești un fel de Poirot, înseamnă că așa ai aflat și care-i filmul meu favorit!

-Păi, hai să vedem…, oare aș putea ști chiar totul despre tine? Greu de crezut. Dar uite cum vom face… Întreabă-mă tu orice vrei și ni se va revela astfel cât de mult ne asemănăm!

Și-și continuară conversația la telefon mult timp după aceea, Irina fiind din ce în ce mai uimită și, totodată, rămânând plăcut impresionată de răspunsurile lui, care îl arătau a-i fi un geamăn identic, în spirit și minte.

***

-VA URMA-