Se lăsase seara de câteva ore bune când gemenele s-au retras în camera lor pentru a vorbi despre ce se întâmpla, în ultimul timp, cu Bianca. Și aceasta își luă acum în brațe ursulețul din pluș preferat și se așeză pe pat, cu picioarele încrucișate turcește, strângându-l la piept pe Pufuleț al ei. Sora sa o imită involuntar, așezându-se tot așa și-n fața sa, însă, luă în brațe o minge, cu care se mai și juca, rotind-o în vârful degetului arătător.

-Vezi că, până la urmă, mi-a reușit?, o întrebă Violeta pe sora ei, zâmbind fericită. Totul ține de antrenament, adică de perseverență!

-Ai dreptate, surioară! Și nici nu mă îndoiam că tu vei reuși, îi răspunse Bia, zâmbindu-i și ea, cald.

-Haide, nu mai trage de timp, te rog, căci eu te pot auzi chiar dacă mai fac și altceva, în același timp!

-Nici de asta nu m-am îndoit vreodată, știu că tu poți, numai că… Mie îmi e mai greu să mă concentrez, dacă tu îmi distragi atenția astfel, cu mingea ta care se-nvârte…

-Bine, uite c-am lăsat-o. Acum, sunt numai ochi și urechi la tine!

Și Bianca începu a-i spune povestea, cam tot așa cum o auzise și ea însăși, în acea zi, de la Irina. Iar Violeta o asculta, tot ridicând câte o sprânceană, a mirare, dar fără a o întrerupe cu întrebări. Într-un final, când între ele se așternu tăcerea, Violeta îi spuse:

-Deh, ai avut avantajul surorii mai mari, deși, între noi, sunt numai 5 minute! Să nu mă înțelegi greșit, Bianca, eu nu te invidiez și chiar mă bucur să am o soră fermecată… Zici că ai putea să faci vrăji? Hmm… Ia să te văd!

Și atunci, Bianca îi luă mâna surioarei sale, iar apoi, cu două degete, îi desprinse leucoplastul ce-i acoperea o tăietură de pe arătător. După aceea își ținu mâna deasupra rănii și din palma sa izvorî o lumină vindecătoare, căci tăietura aceea dispăru în trei secunde. Violeta vru să-i arate acum surorii sale și julitura pe care o avea la cot, dar nici aceasta nu mai era și, tot așa, dispăruse și aceea de la genunchi. Lumina ce luase naștere din palma Biei le vindecase pe toate o dată.

-Cine ți-a dat puterea aceasta a știut, dragă Bia, că eu am mai tot timpul nevoie să fiu vindecată! La cât mi-s de repezită, mă accidentez mereu… Sau te-ai putea vindeca și tu pe tine?

-Nu, nu pot singură. Am nevoie de o altă călăuză ocrotitoare, care să mă vindece…

-O altă călăuză… Ca Mițu? Și… prin urmare, în noaptea aceea, tu chiar ai văzut un Phoenix?!

-Desigur.

-Ah, și tocmai mi-am amintit ce spuneai… că el ți-e frate fermecat și că tot ceea ce am citit noi două, în cartea noastră preferată Harry Potter, despre Phoenix-i e foarte adevărat!

-Da, este!

Râseră amândouă, pe dată, de bucurie că toate minunile acestea există în realitate și că, iată, li s-a oferit chiar darul de a fi și ele însele parte dintr-o poveste frumoasă, cu magie și făpturi fermecate. Când mai trecu euforia din mintea Violetei, aceasta îi spuse surorii sale:

-Vai, dar cum să fac eu, surioară, să nu stau cu grija ta, de fiecare dată când pleci într-o misiune? Îmi promiți că nu te vei aventura în lupte ce te-ar putea chiar ucide?

Surioara ei doar îi zâmbi atunci, luându-i mâinile într-ale sale pentru a o liniști, dar -în acel moment, Violeta îi mai spuse repede:

-Bianca, eu tocmai am realizat că tu ești tot un copil! Noi avem 11 ani…

-Doar tu, Violeta, căci eu arăt a copil, mă aflu în trupul unuia, însă, am sufletul bătrân, reîncarnat și, acum, cu toate amintirile din alte vieți. Prin urmare, eu am mintea unui adult. Sunt puternică, surioară, mă pot și teleporta într-o clipă, ca să nu mai spun că aș putea muta casa asta din loc, dacă mi-aș dori asta. Numai că n-am s-o fac, desigur, fiindcă nu ar avea niciun sens… Iar partea cea mai frumoasă este că -în spirit- sunt nemuritoare. Trupul acesta îmi este doar un veșmânt, pe care se întâmplă să-l port acum.., îi mai explică Bianca surorii sale, cum stau, de fapt, lucrurile.

-Și eu mă simt a fi un spirit bătrân, Bia, doar că… altfel! Adu-ți aminte ce mi-a zis casiera de la mall, când am renunțat la jucăria aceea mult prea scumpă, pe care mami urma să mi-o cumpere! A zis: Uite un copil înțelept! Ei bine, ce-ți spune ție asta?

-Hahaha!! Îmi aduc aminte și tu ai dreptate, iubita mea surioară, îi răspunse Bianca, râzând și îmbrățișând-o apoi cu dragoste pe Violeta. Da, ești și tu, la fel ca mine, un suflet bătrân!

***

În vremea aceasta, în salonul casei de peste drum, cele trei surori vrăjitoare, Diana, Crăița și Irina, la fel, stăteau împreună, la povești. Numai că dialogul lor suna cu totul altfel. Să nu vă gândiți că vorbeau despre iubire, căci Irina încă nu le împărtășise surorilor sale povestea pe care începuse doar a o crea alături de Lucian. Îi scrisese „Luceafărului” că -în acest moment- viața ei era prea complicată deja, iar după aceea nu se mai gândi deloc la asta.

Acum, altele erau mai urgente, dar și importante, în egală măsură. De pildă, avea de învățat o mulțime de lucruri noi despre lumea aceasta fermecată, pe care de curând o descoperise, dar -mai ales- să-și stăpânească atât super-puterile, cât și emoțiile. Aflase că ele vor avea de înfruntat mai multe forțe întunecate și că empatia care le lega făcea ca indezirabilă orice temere, sau nesiguranță, care -desigur- le-ar fi putut vulnerabiliza pe toate trei.

În rest, super-puterile lor erau clare și, pentru toate, fetele noastre își luau energia de la apă. Astfel, ploaia le era și portal, prin care călătoreau, dintr-un loc într-altul, pe raze de lumină, tot astfel cum Diana și Crăița sosiseră în acea seară acasă la sora lor mai mică, Irina.

În plus, fiecare dintre surori avea puterea sa magică:

Diana manipula spațiul – mutând cu puterea minții sale lucrurile pe care le vedea, sau pe care doar le vizualiza.

Crăița putea încetini (până la a îngheța) timpul, dar îl mai putea și accelera, în mintea ei, aruncând câte-o privire către viitor.

Iar Irina avea darul de a-i citi pe cei cu care interacționa, până la a le ghici gândurile și -bineînțeles- intențiile. Deja nu se mai îndoia de darul său, urmându-și întotdeauna instinctul.

Împreună, Diana, Crăița și Irina se simțeau și erau invincibile. Dar tot așa urma a fi și demonul acela, pe care aveau a-l înfrunta în viitor. Și el, de unul singur era într-atât de puternic și -totodată- la nimic vulnerabil, din câte știau ele.

***

-VA URMA-