„Pe calea vieții – ajuns la jumătate,
mă regăsii într-o pădure obscură,
căci drumul drept lăsasem a-l străbate.
Nu-i lesne, vai, a spune-n ce măsură
era de cruntă, deasă și-ncâlcită,
că și-azi tresar când gândul ei mă fură!
Cu prea puțin e moartea mai cumplită;
dar până-a spune cum am dat de bine,
voi depăna pățită cu pățită…”
Citea aceste versuri din Divina Comedia lui Dante atunci când mobilul îl anunță că a primit cel dintâi email, ca răspuns de la ea. Era tare emoţionat acum, fiindcă nu se aştepta să-i scrie atât de curând înapoi. Şi, în acelaşi timp, era fericit. Realiză atunci că nu mai fusese niciodată într-atât de bine. Cel puțin, nu în ultimul sfert de secol, de când descoperise că este mult mai mult decât se ştia a fi şi care i-ar fi lui menirea pe Pământ.
Ah, şi – tocmai acum- netul său îi făcea din nou figuri, iar el nu reuşea deloc să deschidă scrisoarea de la ea, pentru a-i savura mai apoi și cuvintele! Ca să nu îşi piardă cumpătul, cum se mai întâmpla în astfel de momente tensionate, redeschise – în loc, din calculatorul său – scrisoarea inițială, a lui către ea şi apoi o reciti:
“Dragă Irina,
Sper să nu-ţi fie cu supărare că încep astfel, adresându-mă ție cu apelativul dragă… ce-i, de regulă, folosit numai în dialogul cu cineva apropiat. Mi-am permis să-l aleg și eu (totuşi) pentru că te percep exact aşa, deşi noi ne ştim, în realitate, de prea puţin timp. Şi tare mă tem că eu te-am și speriat, încă de prima oară când ne-am văzut, în acea seară ploioasă, -n care tu, efectiv, ai fugit de mine. Pesemne, arătam cumva ameninţător în ochii tăi, poate pentru că era deja tare întuneric, tu – o femeie, şi -mai mult- un bărbat (necunoscut) se apropia (și în grabă) de tine….
Numai că eu, iată că-ţi mărturisesc acum, te ştiam de… mai multă vreme. Nu, nu personal, să nu te gândeşti că aş fi vreun hărţuitor, sau altceva, ci doar de pe blogul tău, „Ploaie de lumină”. La un moment dat, ştii că aveai o poză cu tine (la avatarul acestuia), dar apoi – din motive lesne de înţeles – ai ales să o înlocuieşti cu un peisaj, căci până şi blogosfera poate fi o junglă şi se cam întâmplă asta, din păcate, și încă adeseori, nu-i aşa? Iar pe tine, Irinucă, te vad ca pe o căprioară, după cum te arată şi ochii tăi cei atât de frumoşi. Ah, ce fericit va fi cerbul căruia îi ești sortită! Te va ocroti cu o iubire nemărginită, izvorâtă din lumina privirii tale. Spunându-ți asta, mi-am amintit de o vorbă a bunicii mele. Dânsa spunea că femeia este un prun în livada bărbatului. Frumos zis, nu-i așa? Și adevărat.
Revenind la prima noastră întrevedere, ei bine, fată dragă, în seara aceea ploioasă, nu numai privirea ta fascinantă mi-a captat atenţia, ci şi aura luminoasă care te înconjura, în acel sublim moment. Erai o apariţie ca desprinsă dintr-o lume de poveste, iar mintea mea a făcut imediat analogia cu pseudonimul tău, constatând -mai apoi, instantaneu- că eşti chiar tu, „Ploaie de lumină”! Mi-am dorit să-ţi şi vorbesc, imediat – desigur, doar te citisem constant şi aveam sentimentul că urmează să stau de vorbă cu o prietenă veche şi tare, tare dragă, dar tu… tu ai fugit.
(Pe acolo, pe blog, să nu uit să-ți spun, eu îmi spun Luceafăr și, da, ne cunoaștem foarte bine!)
Nu-ţi scriu mai multe în această primă scrisoare, fiindcă îmi doresc -mai întâi- să am o confirmare că nu numai eu simt o mare bucurie scriindu-ți, aşa că voi aştepta (cu nerăbdare, îți imaginezi!) răspunsul tău. Și așteptând, nu pot să nu mă întreb, iar și iar, iubită Ploaie de Lumină, sunt eu oare vrednic de acesta? Sper din tot sufletul că… da.
Cu drag,
Lucian
P.S.: Sunt tare emoționat și mă tem să nu fi făcut greșeli de ortografie, sau de exprimare în textul, pe care nu-l mai recitesc, fiindcă mă tem că nu-l voi mai trimite, dacă nu-i dau drumul… acum.”
***
În vremea aceasta, acasă la cele două gemene…
-Of, Bia, să nu-mi spui că pleci… iar!! În ultimul timp, toată ziua bună ziua, tu mă lași singură… cu toate cele pe care, până acum, noi le făceam împreună. Eram nedespărțite, surioară, și acum…
-Surioară dragă… Vio…
-Mi-ai promis, Bia, te rog, nu uita! Când îmi vei spune unde mergi tu, mai tot timpul, și -în special, de ce nu pot veni și eu cu tine?!
-Ah, Vio, da, știu că ți-am promis și, uite… diseară, când ne vom întoarce acasă, îți voi povesti despre… toate. Mai ai un picuț de răbdare, te rog!
-Hmm…
-Îți promit!!
-Bine!
***
-VA URMA-
Fericirea dintr-o clipă 
16 răspunsuri la „Un miracol viu (9)”
Lucian o cunoaste din blogosfera?! O! Ma gandisem ca e din „cealalta realitate”. Sau… vrea sa creada Irina ca o cunoaste din blogosfera. Incearca s-o vrajeasca, altfel spus. 🙂
ApreciazăApreciază
Mi-am zis că o poveste în care apare și blogosfera va crea sentimentul cald de acasă. 🙂 Ne plac poveștile în care -parțial- ne regăsim, nu-i așa? Și subiectul e nu numai de actualitate, ci de aici, poți țese la infinit, inspirându-te din viața (virtuală) de zi cu zi. 🙂
Îți mulțumesc, Diana, și îți doresc o seară frumoasă! ❤
ApreciazăApreciază
Dacă aș fi pom în livada unui bărbat, probabil pomul ar fi măr pădureț. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Și eu la fel, Jo! 🙂❤
ApreciazăApreciază
Ei, na! Cum să fii tu acritură?! Mai curând te văd piersic.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ei, m-am referit, desigur, la independența mărului pădureț 😀 …Atât tu, cât și eu trăim, în acest moment, din câte am înțeles, fără… „grădinar” 😉 și de aici asemănarea cu pomul cel sălbatic. 😘
ApreciazăApreciază
😀 Unde dai și unde crapă.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
😀 După cum se tot întâmplă în viață. ❤
ApreciazăApreciază
E tot mai din… lumea noastră ce se întâmplă 🙂
Aştept cu mare drag continuarea!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Da, Potecuță, fiindcă mi-am zis că ar fi mai interesant dacă ne-am regăsi cumva în poveste, acțiunea petrecându-se în zilele noastre și, parțial, chiar în… lumea noastră. 🙂
Îți mulțumesc mult, mult! 💕😊
Sper să reușesc să scriu și să public mâine continuarea. Te îmbrățișez!
ApreciazăApreciat de 2 persoane
multa emotie
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Îți mulțumesc, Gia! 🤗
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Pot să-i scriu și eu Irinei? Să-i zic că, de obicei, bărbații care scriu atît de mult și de frumos o fac pentru ei înșiși, ca să se admire indirect sau subconștient? Și că, dacă se adrezează, totuși altcuiva, persoana cealaltă reprezintă, în general, mai mult o nălucă din mintea lor și mai puțin o ființă reală, în carne și oase…?
Să mă ierți, dar am o pică teribilă pe ei, că le merge. Și pe ele, că merge… nu m-am putut abține 🙂
Aștept cu mare, mare curiozitate să văd ce învîrte Bia ❤
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Poți, Issa, și nu am ce să-ți iert, fiindcă simt cam la fel. 🙂 Mă îndoiesc, însă, că Irina va fi receptivă, fiindcă atunci când iubim, noi toți credem doar ce ne spune persoana iubită. 😉
În episodul următor, continui cu Bia. Poate că mâine, dacă voi avea timp și muza îmi va fi aproape. ❤
Îți mulțumesc!! 😘
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ai dreptate, Cris ❤ Țin pumnii Irinei. Și Biei.
P.S. și muzei..!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
🤗❤
ApreciazăApreciat de 1 persoană