Când se deșteptă în zorii zilei care a urmat acelei nopți încărcate de emoție, Irina constată că se afla într-o cameră străină. Era mobilată cu gust și pe placul ei, ba-i părea și un pic familiar locul acela, dar necunoscându-l, avu sentimentul că visează încă.

-Nu, nu, nu visezi! Și totul îți pare familiar fiindcă noi am creat această cameră în acord cu tine însăți. Cunoscându-te bine, știam exact ce ți-ar plăcea!

Aceea care-i vorbea nu i se și arăta la față, iar Irina o tot căuta cu privirea, peste tot, prin cameră.

-Hahaha, nu mă mai căuta, căci nu mă vei găsi, doar comunicăm telepatic, surioară, și așa te-am simțit că te-ai trezit… Sunt Crăița și tocmai pregăteam micul-dejun în bucătărie. Diana s-a trezit foarte devreme și-i la muncă acum, așa că-mi revine mie sarcina de a-ți povesti exact ce se întâmplă. Te aștept, când poți, coboară la parter și-ți voi lămuri totul! A, și să nu uit: în dulapul din baie găsești prosoape și tot ce-ți mai trebuie, iar în șifonier, hainele tale. Pupicei și ne vedem, în curând!

După o jumătate de oră, cele două surori luau micul dejun și -pentru a nu vorbi cu gura plină – comunicau mai mult telepatic, fericite că se poate și așa.

-Ați reamenajat interiorul casei prin magie, Crăița, voi două ați făcut asta?

-De fapt, mai mult Diana, aceasta fiind munca ei, cu asta se ocupă ea în lumea oamenilor, iar amenajările interioare ne ajută mult să ne plătim facturile… dar ce prozaic sună, nu-i așa? Însă și eu am o slujbă, după cum și tu ai una. Sau ai avut, știu că ai plecat de acolo și nu ți-ai găsit încă altceva. Apropo, ce ți-ar plăcea să faci, dacă ai putea să alegi și ar fi absolut orice pe lumea asta?

-Mi-ar plăcea să scriu! Numai că a fi scriitoare nu plătește facturile, după cum bine ai amintit, căci în viața reală mai există și acestea. Dar, Crăița, nu am putea printr-un hocus-pocus să le plătim?

-Ah, nu, bine ar fi să se poată, numai că… vezi tu, draga mea, și magia are un preț al ei. Ca toate pe lume. Nu o putem folosi decât pentru a ajuta, a salva, a face bine cuiva. Asta facem noi, vrăjitoarele bune. Ni s-a dat darul magiei pentru a-l da mai departe celor mai puțin norocoși.

-Dar tu, Crăiță, cu ce te ocupi în lumea oamenilor, că nu mi-ai zis?

-Sunt bucătar și de aceea te-am și întrebat ce ți-ar plăcea să faci, pentru că, atât Diana, cât și eu, facem ceea ce ne place mai mult și mai mult. Este important să-ți placă munca ta, surioară, și -de aceea- tu, draga mea, vei fi scriitoare!

-Miau!, se auzi atunci din direcția ferestrei și fetele noastre îl văzură pe Mițu pe pervaz, întinzându-se ca o pisică adevărată.

-Mițișor, pe unde mi-ai fost, ștrengarule?! Într-una dintre plimbările tale -de obicei- nocturne, nu-i așa?, îl întrebă Irina, luându-l acum în brațe și smotocindu-l un pic, cu tandrețe. N-aș fi crezut că nu ai fi un motan adevărat, ai reușit să mă păcălești, dar îmi pare acum că ți-a plăcut și-ți place viața asta de felină…

-Miau!, îi confirmă ghemotocul pufos din brațele sale, alintându-se.

-Și mie-mi pare că-i place să fie pisoi.., zise și Crăița, privind fascinată la jocul gingaș al celor doi, care-i păreau a comunica astfel perfect, chiar și fără cuvinte. Dacă nu te-ai gândit încă la subiectul cărții tale, al primei tale cărți, îmi permiți o sugestie?

-Desigur, atât eu, cât și Mițu, de-abia așteptăm să o auzim!

-Ar putea fi despre noi și -în mod inedit- personajul principal ar fi Mițu! Ce părere ai?

-Mi se pare a fi o idee minunată! Îți mulțumesc, surioară, pentru aceasta! Și cartea s-ar putea numi… „Un miracol viu”!

***

-VA URMA-