-Mițule, unde-mi ești?

-Miau!, se auzi de după un fotoliu și un căpșor drăgălaș se și ivi.

-E seară și plouă! Știi ce înseamnă asta, da? Hai, să mergem împreună la fereastră!

Și vru să-l ia în brațe, dar Mițu își luă atunci avânt și făcu un salt uriaș în aer, cum mai făcuse el și altădată, dar acum se și răsuci, iar apoi se dădu peste cap, transformându-se într-o pasăre Phoenix. Irina se ciupi, pentru a verifica dacă nu visează, iar durerea resimțită o lămuri că totul se petrece aevea.

Phoenixul privea acum fix către o fereastră, iar aceasta se și deschise, singură, ca prin magie. Imediat după aceea, o rază de lumină în culorile curcubeului pătrunse în cameră. Când aceasta atinse pardoseala, se preschimbă -mai întâi- într-o multitudine de steluțe multicolore, din care -mai apoi- se întrupară două tinere. Una dintre ele era blondă și cealaltă, brunetă, însă, amândouă aveau trăsăturile Irinei.

-Eu sunt Diana, îi spuse cea brunetă, zâmbindu-i.

-Iar eu, Crăița, adăugă cealaltă, care era -la fel- toată numai un zâmbet.

-Și suntem surorile tale, Irina, continuă Diana. Nu ne cunoști, pentru că soarta ne-a despărțit când eu aveam șase ani, Crăița, patru și tu, doar doi. Îți vom povesti imediat totul, dar… mai întâi… nu uita… să mai și respiri, surioară dragă!

Și Irina trase atunci aer adânc în piept, fiindcă -într-adevăr- ea uitase să mai și respire, într-atât de uimită era de tot ceea ce vedea, auzea, dar -mai ales- de ce simțea. Diana fu’ aceea care-i vorbi și în continuare:

-Ne putem -nu-i așa?, așeza pe canapea, ca să povestim în voie și cât mai relaxate…?

-Desigur! Scuze!! Sunt… de fapt, nu sunt… tocmai… o gazdă bună! Dar haideți să luăm loc și, vă rog, simțiți-vă… nu ca acasă, ci -pur și simplu- acasă!

-Mulțumim… și să știi că și noi suntem… tare emoționate! Tot ceea ce simți tu simțim și noi, doar suntem conectate.

-Ah, da! Și îmi este tare bine, la fel ca prima oară când ne-am văzut, simțit! Dar sunt și un pic cam nerăbdătoare să aflu… mai multe!

-Ei bine, draga noastră surioară, tocmai ai aflat că există în lume nu numai magie, ci și făpturi fermecate, ca noi înșine. Și ca tine, deși nu știi încă, dar tu ești tot o vrăjitoare.

-Adică aș putea să fac vrăji și să mă teleportez cum ați făcut voi? Și Mițu este vrăjitor sau ce este el, că pisoi -clar, nu-i..?!, le întrebă Irina dintr-o suflare.

–Este un spirit călăuzitor pentru vrăjitoarele care încă nu și-au descoperit magia. Luase înfățișarea unui motan, doar pentru că, altfel, nu ar fi putut să-ți fie companion și, numai așa, el te-a putut proteja, fiindu-ți aproape.., îi răspunse, de astă dată, Crăița.

-În realitate, însă, este un Phoenix și, după cum știi – din cartea ta preferată, Harry Potter, Phoenixul este o creatură fascinantă, ce poate căra greutăți mult mai mari decât a sa proprie, iar lacrimile sale chiar au proprietăți vindecătoare, adăugă Diana.

-Avem cumva și un frate?, le întrebă atunci Irina, cu gândul la bărbatul cel misterios.

-Nu avem, dar mai există pe lume și alte creaturi fermecate și unele dintre acestea sunt… demonice. Așa că ai grijă, surioară! Dar de ce ne întrebi? Ai mai întâlnit pe cineva asemenea nouă?, o mai întrebă apoi Diana.

Și Irina le povesti, pe rând, despre cele două întâlniri ale sale cu el, bărbatul acela misterios.

*

-VA URMA-