Într-o seară frumoasă de primăvară, Enzo împreună cu soția sa se aflau la o sindrofie și, deodată, el sesiză că Giulia dispăruse. O căută și descoperi de îndată afară, pe terasă, captivă într-un dialog aprins cu prietenul său din copilărie, Mișu. Se apropie de cei doi și astfel auzi, fără să vrea, și o frântură din a lor conversație:

-Nu mai pot continua așa, draga mea!, îi spunea el.

-Te rog, iubitule, mai am nevoie de timp, nu-i deloc ușor… îi vom frânge inima!!

În acea clipă, amândoi îl zăriră, iar Lorenzo o întrebă imediat:

-„Iubitule”?!

-Ah, dragul meu, n-aș fi vrut să afli astfel, niciunul dintre noi nu ar fi vrut…, răspunse femeia repede.

-Așa e, prietene, dar știi și tu cum este cu dragostea… căci chestiunile acestea nu le putem planifica și nici să ne opunem lor…, zise și Mișu în completare.

-Și vom face după cum vrei tu, dragule, îi spuse apoi Giulia lui Enzo. Eu nu am nicio pretenție, chiar nici una, deși mi-ar plăcea să-mi rămână mie custodia totală a băiatului, fiindcă tu nu știi, dar el este -de fapt- al meu și al lui Mișu… îmi pare atât de rău că te-am mințit, dar cum el nu era hotărât atunci, iar eu nu voiam să am un copil din flori…. Mă înțelegi, nu-i așa?

***

Astfel a aflat Piano că nimic în viața sa nu era după cum părea a fi și cât de înșelătoare iată că pot fi aparențele. Cum și el era încă îndrăgostit de mine, se înțeleseseră și divorțară foarte curând, după care îl vizită pe tata, pentru a-i cere mâna mezinei sale și atunci hotărâră împreună să mă surprindă plăcut chiar de ziua mea, organizând, în aceeași seară, și petrecerea noastră de logodnă.

****

Și am trăit fericiți până la adânci bătrâneți.

-SFÂRȘIT-

*****