Îmi aduc aminte, de parcă ar fi fost ieri, momentul în care l-am revăzut pe Enzo, acesta fiind diminutivul pe care îl alesesem pentru el, iubitul meu. Deocamdată, iubit era doar în mintea mea, desigur, căci Piano, reticent, mi se adresa în continuare cu „soro”, o formulă de alint pe care el a folosit-o încă de la acea primă reîntâlnire a noastră, la care noi doi nu ne știam încă prenumele, iar eu abia ce mă trezisem din leșin. Vă reamintiți de acel moment, nu-i așa?
Ei bine, s-a întâmplat ca el și cu mine să ne revedem iar într-o zi cam prea răcoroasă, fiind sfârșit de noiembrie. Deși purtam deja un palton, pe sub acesta, alesesem să îmbrac o rochie din organdi, ce știam că-i place lui. Parcă o văd, doar a fost și preferata mea. Avea mâneci creponate, iar croiala sa îmi evidenția talia de viespe. Culoarea rochiei, verde închis, se asorta minunat atât cu ochii mei ca de smarald, cât și cu părul chihlimbar. Pe cap îmi pusesem o pălărioară cu o formă distinctă, sau șic aș numi-o, fiindcă grija cea mare a mamei noastre era ca fetele sale să fie mereu cochete și elegante, după cum și dânsa era, întotdeauna.
-Scumpa mamii, așa-i că-ți e cam rece? Să nu carecumva să-mi răcești, fata mea! Nu prea este zi de plimbare, Cici dragă, și tare mă îndoiesc că vom da noi „întâmplător” peste Lorenzo…
-Mămico, uite-l! Nu este el acela? Dar cine o fi tânăra ce-l însoțește, fiindcă nu-mi pare a fi Lucia, sora lui?
În acel moment, cei doi din fața noastră s-au oprit și -apropiindu-și fețele- s-au sărutat, deși chiar înainte de acest gest romantic, ea s-a uitat (din pudoare) un pic în jur și apoi -văzându-ne „doar” pe noi- s-a lăsat în voia acelei atingeri plăcute.
-Nu, nu poate fi Enzo, zisei imediat. Doar seamănă domnul acela cu el, nu-i așa, mămico?
Pentru că nu-mi mai răspundea, am privit-o, observând pe dată lacrimile ce-i jucau în ochi, fiindcă mama observase prima, pe inelarul fetei ce-i mângâia acum obrazul lui Enzo, un diamant uriaș. Câteva clipe mai încolo, Piano ne zări și el. Se schimbă la față, nevenindu-i să-și creadă ochilor, oftă mai apoi și cu tot trupul parcă, după care îi șopti însoțitoarei sale câteva cuvinte. Ea ne privi și-și închise o clipă ochii, o umbră de tristețe străbătându-i chipul, ceea ce-mi revelă că-i un suflet bun și că mă știa, din povestirile logodnicului său. Se apropiară mai apoi, iar el ne salută reverențios și făcu prezentările. După care l-am ascultat cum se explică, mărturisindu-ne că nu a știut cum ne-ar putea descrie ceea ce i s-a întâmplat. Știindu-mă atât de îndrăgostită. Mai știind că el, deși mi-a răspuns inițial la fel, atras de făptura mea angelică, s-a întâmplat să-și întâlnească mai apoi sufletul pereche perfect. Căci Giulia (acesta era prenumele tinerei femei) îi părea a fi cumva tot el însuși, doar că la genul feminin, fiind identici în gândire, simțire, fel de a fi și de a acționa, având perspective comune, atât asupra prezentului, cât și a viitorului. Doar sexul îi deosebea, însă aici se completau, după cum a și lăsat Dumnezeu să fie.
Oare cum v-ați imaginați dumneavoastră că am reacționat urmare acelui moment de o intensitate emoțională la cote înalte, deși Piano ne vorbea -ca de obicei- în consonanță cu numele său? Nu, n-am mai leșinat și nici măcar n-am plâns, ci am răspuns neașteptat de bine, înțelegându-l pe deplin și acceptându-mi soarta perfidă. E adevărat și că Piano, fiind un bărbat nu doar foarte inteligent, ci și maestru în a jongla cuvintele, mi-a prezentat într-un mod atât de inspirat împrejurările ce au dus la acea situație excepțională, încât nu am putut decât să mă bucur pentru el. I-am și felicitat mai apoi, după care ne-am luat rămas bun și chiar le-am zâmbit amândurora înainte de a ne despărți. Bineînțeles că și adrenalina m-a ajutat mult să ies într-un mod elegant din această situație atât de delicată, fiindcă odată ajunsă acasă, m-am relaxat și atunci șuvoaie de lacrimi mi-au izvorât din ochi, căci, asemenea eroinelor din cărțile mele romantice, am reacționat dramatic. M-am și îmbolnăvit ulterior, căzând la pat, cu febră mare. La vremea aceea, dragii mei, eram prea copilă ca să înțeleg că simțirea mea nu era iubirea aceea pură pe care o credeam a fi, căci Piano nu era „al meu”. Am zăcut un timp, după care am renăscut, întocmai ca pasărea Phoenix din propria-i cenușă, devenind totodată mai puternică și, desigur, un pic mai înțeleaptă.
Îmi vine acum în minte și chiar fredonez romanța aceea, ale cărei versuri de început sună cam așa…
„Anii vin, anii trec,
Dar iubirea, când i-adevărată, nu trece vreodată!
Norii trec, norii vin,
Numai cerul iubirii din inima mea ne-ncetat e senin!”
…căci eu îl iubeam cu adevărat pe Piano, deși ceea ce simțisem pentru el, la început, fusese o trăire complexă, ce avea în ea mai multă posesivitate decât dragoste, doar mi-l doream într-atât de mult alături de mine, încât ignoram faptul că el era nespus de fericit împreună cu Giulia.
Și mai mulți ani m-a ținut nebunia aceasta, fiindcă nu știu cum altfel aș putea-o numi. Din fericire, „vremea vremuiește”, cum zicea Alecsandri și -mai mult- sunt anumite evenimente ce au darul de a ne schimba într-o clipită cursul vieții, iar unul dintre acestea s-a întâmplat chiar în ziua în care am împlinit 22 de ani.
***
-VA URMA-
Fericirea dintr-o clipă 
20 de răspunsuri la „Piano (4)”
Greu de înţeles, dar şi mai greu de judecat. Că ceva-mi spune că nu ar fi chiar ce sau cum pare. Dar na, dragostea asta…
Aştept să văd cum se vor rezolva lucrurile.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Bine zis, Potecuță, dragostea asta… 🙂
Și sigur că nu e chiar ce sau cum pare, fiindcă am spus povestea inspirându-mă din perspectiva Patriciei, raportată la exact acel moment din timp și astfel vom descoperi odată cu ea și fiecare eveniment împreună cu emoția adiacentă acestuia.
Mă bucur tare mult că ți-a plăcut! 😘
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Cel mai rau mi se pare faptul ca i-a dat sperante, apoi le-a trantit de pamant. E foarte trist, chiar daca soarta ii va aduce impreuna si sunt curioasa cum, e clar ca cineva tot are de suferit. Atat ii reprosez lui Enzo: ca i-a dat sperante, fara sa fie el insusi sigur daca simte ceva puternic si statornic.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Enzo simțea ceva puternic și era convins că și statornic, atunci când s-a apropiat de Cici. Eu cred că -mai apoi- l-a atras Giulia doar pentru că ea era cu 4 ani mai mare decât el și a știut cum să-și exprime afecțiunea și -în același timp- ei doi s-au descoperit din cuvinte într-atât de asemănători, după cum am și povestit. Cici era o copilă și poate că nepregătită (încă) pentru o iubire așa de mare. Povestea ei (a lor) este însă foarte frumoasă, interesantă, altfel nu aș fi ales s-o scriu. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Sunt convinsa si astept cu interes continuarea.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mă bucur mult că-ți place! 🙂 ❤
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ceea ce știu foarte sigur (și e liniștitor gândul acesta) este că domnișoara Cici va fi bine până la urmă. Nu-i așa? Dar când te afli în fața unui viitor încă nestrăbătut, cu neguri friguroase la orizont, e cam greu însă…Tare greu! Iubirea, draga de ea!…te leagănă și te zgâlțâie totodată. Ea este cea care îți dăruiește bucurie inimii și alinare sufletului, dar tot ea îți mai aduce uneori și încercări sau suferințe.
Iubirea altruistă e un deziderat. Oamenii care iubesc astfel sunt rari și la rându-le foarte „iubibili” pentru că sunt prețioși. Sunt bucuros că vorbele înțelepte din comentariu sunt spuse nu de către doamna Patricia, de la înălțimea vieții petrecute, ci vin chiar din partea nepoatei Cristinica. 🙂
Pe care o îmbrățișez și îi doresc liniștea sufletească de a ne dezvălui un nou episod! ❤
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Îți mulțumesc, Condei drag! Și eu te îmbrățișez… 🤗
Gândurile tale așternute în comentarii au darul de a fi ca un balsam pentru sufletul meu și îți mărturisesc că am fost tentată să-ți răspund ca la capitolul precedent, doar cu… ❤
Mi-am zis mai apoi că ai prefera și câteva cuvinte, care -din câte observ- îți sunt mult mai dragi. 🙂
(Cristinica îmi spunea una dintre bunicile mele, care mi-a fost și prietenă, confidentă, în adolescență. Și mi-a sunat atât de bine! 🙂 )
ApreciazăApreciază
Deci o să fie 22 și 28… Sînt cu ochii pe Piano, există reabilitări, dar există și prea tîrziu 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Așa e Issa, însă oare există prea târziu și când e vorba de iubire adevărată? 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Nu știu încă răspunsul…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Eu cred că e negativ, iubirea fiind altruistă „până la Dumnezeu și înapoi”, cum zice o vorbă veche.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ah, câtă dezamăgire! Nu ne mai place de Enzo! Sper ca bunica nu-i va acorda o a doua sansa, pentru ca tipul e nestatornic!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Vom vedea ce va fi, Jo, dar să nu uităm că aparențele sunt mai mereu înșelătoare. 🙂
ApreciazăApreciază
Singurul inselator este Enzo. Ma deranjeaza ca a mintit-o. Ca e ocupat, ca are de invatat, c-o fi, c-o pati. Nu putea sa-i spuna adevarul?
ApreciazăApreciat de 1 persoană
A fost scris să-i spună adevărul privind-o în ochi, nu să i-l scrie. Și sunt de acord cu tine că i-a greșit Patriciei, dar oare s-ar fi putut opune inimii sale ce-l îndemna către Giulia? Oricum povestea lor are multe evenimente ce înnoadă firul istoriei, schimbându-i și pe eroi, ca gândire și simțire. Cum zicea Coelho, „timpul trece, iar noi devenim tot mai mult noi înșine”. Deocamdată ei sunt doi „copii”: 17 și 23. 🙂
ApreciazăApreciază
Stiu si eu ce sa zic? Sunt destul de intransigenta si asa am fost toata viata. Vorba lui Mr. Darcy: My good opinion once lost is lost forever. 🙂 Dar daca zici sa fiu ingaduitoare cu Enzo… o sa incerc. Dar doar de dragul tau! 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Îți mulțumesc, Jo! Și pentru că tot l-ai citat pe Mr. Darcy, deconspir un pic dintr-un episod viitor, în care Enzo îți va părea la fel de simpatic ca personajul lui Jane Austen. 🙂 Dealtfel, știu că îți va deveni din ce în ce mai drag, pe măsură ce-l vei cunoaște mai bine, exact ca lui Elizabeth Bennet cel ce i-a devenit -într-un final- și soț. 🙂
ApreciazăApreciază
In cazul asta povestea seamana mai mult cu Sense and Sensibility… dar o sa astept cuminte sa vad ce se mai intampla. 🙂 Eram curioasa si inainte, acum sunt inca si mai curioasa.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Simt eu că îți va plăcea povestea, ce seamănă un pic, da, cu cele scrise de Jane Austen, al cărei stil și mie mi-a părut foarte aproape de suflețelul meu. 💕
ApreciazăApreciază