Pe măsură ce ne apropiam unul de celălalt, inima-mi bătea din ce în ce mai tare, iar eu -cu ochii minții- vizualizam zbaterea de aripi a unui colibri și mă întrebam inimioara sa cât de repede bate oare? De emoție, îmi și rețineam un pic respirația, părându-mi că aceasta s-ar putea vedea și astfel el ar intui trăirea mea intensă. Ce nu puteam controla însă era roșeața ce mi-a cuprins instantaneu obrăjorii, iar Lorenzo mă privea fix în ochi și îmi zâmbea larg. Apoi spuse ceva, nu-mi amintesc ce anume și nici căreia dintre noi i s-a adresat, dar îmi aduc aminte cum îl tot auzeam (ca prin vis) mai apoi, vorbind cu Mița, care-i răspundea calmă și -deodată- sora mea chiar a chicotit. Atunci mi-am impus să mă concentrez pe conversație, dar prezența lui era copleșitoare pentru mine și în secunda următoare, m-am tulburat într-atât de tare, încât am leșinat. Din fericire, el a fost pe fază și m-a prins în brațe înainte de a mă prăbuși de tot, iar apoi m-a purtat pe sus până la o bancă din apropiere, unde m-a așezat cu mare grijă, cu capul în poala Miței, ce se așezase și ea cu câteva clipe mai înainte, ca să-mi fie poala sa pernă. Îmi amintesc și momentul în care m-am trezit din leșin, dar și vocea lui plăcută ce mi se adresa cu…

-Slavă Cerului că te-ai trezit, soro, că tare ne-ai mai speriat! Cum te simți? Hei, ce ai de gând?! Stai liniștită, fată dragă, și nu te grăbi să te ridici, ci mai așteaptă un pic, să-ți revii bine!

Îl ascultam deopotrivă jenată de situație și tare fericită să-i aud glasul, ce-mi părea asortat chipului său frumos. „Doamne, ce sentiment plăcut să-l văd mai de aproape!”, mi-am zis în gând, iar apoi am rostit tare, deși cu tarele meu, care-i un piano, sau pianissimo…

-Mulțumesc, sunt bine acum! Da, da, chiar bine, foarte bine! și m-am ridicat de îndată în capul oaselor, coborându-mi în același timp picioarele pe pavajul din fața băncii.

În același timp cu mine, Mița se ridicase și ea, ajutându-mă, cu grija surorii mai mari, să fiu iar pe picioare, după care am vrut să ne luăm amândouă la revedere de la Făt-Frumos, mulțumindu-i încă o dată pentru tot. Însă acesta ne spuse…

-Nu, n-am să fiu liniștit decât după ce voi constata că ați ajuns cu bine acasă, așa că permiteți-mi, vă rog, să vă conduc!

Și rosti toate aceste cuvinte cu un ton atât de hotărât, încât noi două încuviințarăm pe dată și pornirăm apoi împreună spre casa noastră. Intuindu-mi trăirile, Mița s-a interpus între noi doi, așa că eu am putut respira mai bine și, cum locuiam foarte aproape, am ajuns în curând și acasă. Abia aici, el și-a luat rămas bun de la noi, dar nu înainte de a mă întreba dacă m-ar mai putea revedea, spunându-mi că ar fi încântat dacă aș accepta să ieșim în oraș împreună. Cum eu mă aflam în continuare într-o criză acută de timiditate, m-a salvat tot surioara mea, care i-a răspuns…

-În fiecare zi, pe la ora aceasta, noi ieșim la o plimbare, așa că ne vom revedea, cu siguranță, mâine!

-Pe mâine atunci! Săru-mâinile, domnișoară Mița, domnișoară Cici!, ne salută Lorenzo, iar apoi se îndepărtă, iar noi intrarăm în casă.

Ne-am tot văzut mai apoi, în fiecare zi, mai întâi însoțiți și de Mița, iar mai apoi doar noi doi. Ne plimbam împreună și am început să ne cunoaștem -astfel- din ce în ce mai bine, eu fiind tot mai uimită de cât de mult ne asemănam în gândire și adoram să-l ascult povestindu-mi despre sine, regăsindu-mă tot mai mult în firea sa. Lorenzo era student în București la Școala Superioară de Arhitectură și -în timp ce ne plimbam noi prin oraș- el îmi vorbea despre stilul neo-românesc al caselor întâlnite în cale, sau de ceea ce l-a impresionat pe el în operele și evoluția marilor arhitecți ai lumii, de și-a ales această specializare. Punea atâta pasiune în cuvinte, încât datorită lui, am îndrăgit la rândul meu această artă (și știință totodată) pe care marele arhitect francez Le Corbusier a definit-o tare frumos ca fiind… „jocul savant, corect și magnific al formelor reunite sub lumină.”

Și a trecut vara, cu aniversarea mea de la 17 ani, la care Lorenzo a fost invitat de onoare, pentru a-mi cunoaște părinții și frații. S-au plăcut reciproc, iar mie nu-mi venea a crede fericirea ce prindea contur în fața ochilor mei și mă ducea cu gândul la un final ca de basm, ce se încheie cu prea-cunoscutul… „și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți!” A venit apoi și toamna, iar el a plecat, fiindcă s-a întors la cursuri. Atunci a început corespondența noastră și scrisorile sale erau tot la fel de frumoase și pline de patos după cum îi erau și vorbele. Mă simțeam a fi cea mai norocoasă fată…

Apoi a trecut o săptămână întreagă fără nicio scrisoare de la el, după care o lună, iar eu îmi spuneam că probabil e obosit din cauza învățatului, doar îmi povestea cum ziua studia, iar noaptea lucra la proiecte și eu îl întrebam… „Când mai dormi tu, dragul meu?”, iar el îmi răspundea invariabil… „Dorm puțin, adică cel mult patru ore pe noapte și abia la sfârșit de săptămână, mai recuperez și eu din somn…”

Într-o zi, mi-a scris că s-ar putea, pentru un timp, să nu mai primesc nimic de la el, dar să nu mă îngrijorez, fiindcă e din cauza examenelor sale, iar eu l-am compătimit și înțeles, cum era și firesc dealtfel, deși dorul durea cumplit și mă întrebam dacă doar pe mine. M-am înarmat însă cu răbdare optimista care sunt, visând la ziua când ne vom revedea.

Între timp, așa cum desigur v-ați imaginat, aproape toți ai mei (mai puțin mama) nu-mi dădeau pace, tot repetându-mi că el -cu siguranță- caută să se desprindă astfel de mine, probabil pentru că a cunoscut pe altcineva. Mă sfătuiau să accept situația așa cum se prezintă aceasta și să lupt eu cu mine pentru a mi-l scoate din minte pe Piano. Mai mult, sora mea Mița îmi arăta scrisorile de dragoste pe care ea le primise de la Iancu, băiatul ce i-a frânt inima când avea și ea anii mei. Ultimele misive semănau izbitor în exprimare cu cele scrise de Lorenzo, iar cuvinte ca „nu am timp nici acum” și „închei așa, scurt, fiindcă mă grăbesc tare” îmi ardeau ochii, storcându-mi lacrimi grele. Nu înțelegeam cum e posibil să nu fie el perechea mea, iar ceea ce am simțit eu atât de intens să nu fi găsit (decât în aparență) rezonanță în inima lui.

Văzându-mă mama mea dragă mai mereu cu ochii roșii, sau auzindu-mă nopțile în care mă trezeam și plângeam înăbușit, dar în hohote, îmi zise într-o bună zi…

-Puiul mamii drag, mâine vom pleca -pentru un timp- la București, i-am scris soră-mii Aglaia și ne așteaptă să stăm la ea pentru o vreme. Așa că șterge-ți lacrimile, iubito, și speră că revăzându-te, Lorenzo va realiza cât de mult te iubește… pe tine, da. Doar l-am cunoscut și i-am văzut strălucirea din ochi atunci când te privea, însă așa sunt tinerii, ce să le faci?, o fi adevărată și vorba aia ce spune… „ochii care nu se văd se uită”, dar nu și ai tăi, copil drag, nu pot să cred și nici să accept asta!

-VA URMA-