Nu mă întrebați de unde anume de pe Internet este imaginea de mai sus, fiindcă nu-mi mai aduc aminte (am uitat să-mi notez sursa) și doar am păstrat-o aproape de mine, într-o mapă virtuală, pentru a o putea revedea și a-mi încărca sufletul de frumos și altă dată.

De câte ori îmi place ceva mult de tot, fie că-i vorba de o poză, sau -poate- de un text, ori de niște note muzicale, ce mă poartă pe aripi de gând către o amintire plăcută, eu obișnuiesc să salvez. Da, fiindcă sunt o femeie modernă și am un laptop, iar nepoțica mea Cristina m-a învățat și cum să stăpânesc șoricelul… mouse-ul adică, ce era tare năzdrăvan la început și-mi ducea cursorul oriunde pe ecran, numai unde priveam și voiam eu nu.

M-am bucurat că are o semnătură schița dinainte, fiind singurul element care mi-a permis s-o public fără a mă teme că aș încălca vreo lege, cum ar fi cea a drepturilor de autor. Aparține în mod clar cui a semnat-o, dar uite că nu știu să descopăr cine-i artistul. Cristinica mă va ajuta în această privință, doar este (în ochii mei) As în domeniu, așa c-o voi întreba cum aș putea eu investiga chestiunea și vă voi povesti, desigur, însă într-un alt capitol.

Da, pentru că astăzi mi-am propus să vă spun altceva, însă cum tabloul dinainte mi-a fost muză, am început cu acesta. În ce fel m-a inspirat vă întrebați? Cumva, mă reprezintă, deși nu semăn cu duduia din imagine, dar sunt exact ca ea: anacronică și -în același timp- în pas cu vremurile. Pentru aceia dintre dumneavoastră care nu au citit capitolul meu introductiv, permiteți-mi să mă prezint din nou: Patricia Piano este numele meu și nu vă mai spun câți ani am, pentru că aș vrea să mă percepeți foarte tânără, după cum mă și simt. Vârsta, dragii mei, este cu adevărat doar o cifră și nu mă îndoiesc că fiecare dintre noi am întâlnit exemple de oameni verzi până la adânci bătrâneți, fiindcă au ales să fie astfel, iar aceștia îmi susțin afirmația.

Acum, între noi fie vorba, m-am prezentat din nou și pentru aceia care au citit inițial prima parte, doar a trecut o căruță de ani de când n-am mai scris și pentru asta sper că mă veți ierta, mai ales că vă promit să vă placă mult ceea ce vă voi povesti în continuare…

Se întâmpla când subsemnata aveam 16 primăveri adunate în cununa vieții mele. Și eram exact cum zice Loredana în melodia sa „O inimă de 16 ani”, o știți?…

„Cine știe ce s-ascunde într-o inimă de 16 ani?!

Câtă viață, câtă luptă-i într-o inimă de 16 ani..!”

Chiar așa-i, doar ne amintim cu toții de această vârstă fascinantă prin puritatea gândurilor celor care, (încă) învăluiți în inocență și cu o sete de cunoaștere neostoită, o poartă cu entuziasm, dar și cu o încredere nețărmurită în soarta ce le pare binecuvântată, doar își scriu capitolul cel mai interesant al destinului lor.

Eram și eu, la acea vreme, o codană cu ochii verzi, părul chihlimbar și-mi purtam cu mândrie soarele-n privire și luna, împreună cu stelele ce-o însoțesc, în gândurile-mi pure și încrezătoare în ceea ce-mi era hărăzit să trăiesc.

Într-o frumoasă zi de vară, ieșisem la o plimbare în oraș, împreună cu sora mea mai mare Neacșa, dar căreia toată lumea îi spunea (și-i spune) Mița. Adevărul e că și mie mi-a sunat mai bine pseudonimul ei (dintotdeauna), însă nu știu prin ce împrejurare și l-a dobândit, fiindcă s-a întâmplat înainte de a veni eu pe lume. Și mergeam noi amândouă la braț, cum merg unele fete și-n ziua de azi, doar suntem nu numai surori, ci și însurorate, adică prietene bune-bune, căci ne asemănăm întrutotul.

Deodată, la vreo 10 metri în fața noastră, au apărut de după un colț de clădire doi domni. Discutau amândoi un pic pasional, deși reținându-și gesturile, dar cu o aceeași atitudine degajată, râzând (amuzați, desigur) de istoria pe care și-o împărtășeau. Ați intuit probabil că unul dintre cei doi era Piano însuși, Lorenzo pe numele lui mic. În momentul în care privirile noastre s-au întâlnit, zâmbetul său a înghețat pe buze, dar și eu devenisem (dintr-o dată) sobră, hipnotizată fiind de ochii lui frumoși căprui. Eram învățată de mama să cobor privirea atunci când un bărbat mă fixează, așa fiind cuviincios, dar și recomandat, neștiind niciodată ce poate fi în mintea omului posedat de hormonii zburdalnici ai tinereții. Și cred că nici nu ar fi fost nevoie să mă învețe, pentru că -din instinct și pudoare- o fată coboară degrabă privirea în astfel de momente, sau privește în altă direcție. Nu la fel s-a întâmplat față de tânărul Lorenzo, poate pentru că-mi era sortit mie și eu lui. Cu greu, mi-am desprins totuși ochii dintr-ai săi, ajutându-mă, firește, și cutumele educației, însă el s-a oprit din mers și m-a însoțit un timp cu privirea, după cum mi-a mărturisit mai apoi.

Nu cred că e nevoie să vă mai spun că -din acel moment- capul mi-a fost printre norișori, care mi-au plăcut dintotdeauna, dar acum norii mă și adoptaseră de la gât în sus. Parcă o aud pe mama:

-Cici draga mea, cu tine vorbesc! Unde îți e mintea, iubito, printre nori?

-Scuze, mămico, sunt distrată, nu știu ce-i cu mine… Ce spuneai?

-Despre savanți se spune că sunt distrați. Vin’ să te pupe mama, savanta mamii în devenire!

În zilele următoare, o tot luam pe Mița la plimbare sperând să-l revăd pe bărbatul ce mă cucerise doar cu o privire. Și soarta a vrut să ne vedem iar, după un timp nu prea îndelungat. De astă dată, el era singur și -în clipa în care m-a zărit- s-a oprit și a așteptat să ne apropiem.

-VA URMA-