–Te rog, vorbește mai încet, nu e nevoie să țipi pentru a ne înțelege...
–Dar nu țip deloc, ci așa vorbesc eu, răspunse Alexandra, însă își coborî vocea în timp ce rostea aceste cuvinte, asortându-se astfel, involuntar, vocii calme și aproape șoptite a Patriciei. Adăugă mai apoi… Așa e bine, da? Piano, cum spui și ești tu…
-Da, Piano. Și e perfect așa. Îți mulțumesc, Alex, că-mi faci pe plac!, răspunse Patricia și zâmbi.
-Ești prea sensibilă, draga mea Cici, și ți-am mai spus -de o sută de ori- că eu vorbeam doar un pic mai tare, sau forte, nu fortissimo…
***
Acest dialog a fost parte recurentă dintr-o conversație cu prietena mea cea mai bună, sau de suflet, cum ne numim noi, fetele. L-aș fi putut denumi refren, dacă destinul meu ar fi fost o frază muzicală, iar cuvintele sale le-aș asocia liric unei idei poetice… Dintotdeauna, mi-a plăcut liniștea și, adiacentă acesteia, vocea înceată și calmă, deși clară, bine auzită, cu dicție, talent pe care l-am apreciat și studiat, iar mai apoi exersat.
Dar să mă prezint: Eu sunt Patricia și Piano nu e doar felul meu de-a vorbi, ci și numele de familie pe care-l port. Nu, nu m-am născut cu acesta, ci l-am ales, urmare unor împrejurări pe care vi le voi povesti în continuare, dacă mă însoțiți în această călătorie imaginară, pe calea unei povești cum alta n-a mai fost și nici nu va mai fi, doar suntem unici și, la fel ca noi, istoriile noastre.
***
Am venit pe lume în vara anului 1913 și într-unul dintre cele mai frumoase orașe ale țării, pe care Mihail Sebastian l-a numit în scrierile sale Orașul cu salcâmi.
Situată pe malul Dunării, urbea mea natală are un plan inedit, străzile sale fiind semicercuri, care pornesc de la și se întorc la Dunăre. De aceea, există și o vorbă veche, ce spune că… A nimerit orbul Brăila! Fiindcă aici, nu ai cum să te rătăcești, toate drumurile duc la Dunărea ce străjuiește latura de est a localității din Bărăgan.
În familia mea, eram șapte frați și surori, eu fiind mezina, iar tatăl nostru era negustor. Deși a trecut atâta amar de ani și, între timp, a curs și multă apă pe Dunăre, mai am încă amintiri chiar și din a mea copilărie. Una dintre acestea este cu profesoara mea de germană din școală, ce ne învăța…
-Was ist das? (Ce este aceasta?)
-Das ist ein Buch. (Aceasta este o carte.), răspundeam noi, fetele, în cor.
Și-mi mai aduc aminte cât de tare se supăra doamna noastră atunci când nu știam răspunsul și ne blagoslovea imediat cu cuvintele…
-Cap de gâște ce sunteți!
Cât de dragi îmi sunt acum aceste amintiri, deși pe atunci, tare mă mai necăjeam și vărsam râuri de lacrimi, din cauza sensibilității ce m-a definit dintotdeauna. Mă definește încă, dar am învățat să o stăpânesc, iar sentimentele mele nu-mi mai sabotează fericirea.
Am avut neșansa (sau poate șansa) să traversez niște vremuri grele, marcate de războaie, foamete și sociopatie, însă povestea mea nu-i despre tragediile acestea, ci spune o alt fel de istorie, a unui șir de evenimente afective, ce m-au format ca om împlinit în plan emoțional. Fiindcă viața ne e definită -nu-i așa?, în primul rând, prin felul în care răspundem sub imperiul emoțiilor.
-VA URMA-
Fericirea dintr-o clipă 
15 răspunsuri la „Piano”
Ahaaa! 🙂 Cât mă bucur că a început… Deci, piano! 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Piano, de acord! ❤
ApreciazăApreciază
Ce frumos incepe povestea! Și mă așezasem comod… 🙂 Abia aștept continuarea. Pupicii 🙂 Weekend plăcut!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțumesc, Ina! 🙂 E o idee nouă povestea aceasta, așa că îmi ofer timp de gândire, fiindcă-mi doresc să aibă și acțiune, să fie un pic mai palpitant următorul episod 😉 Weekend plăcut și pupici și de la mine! ❤
ApreciazăApreciază
Ce noroc pe Patricia ca n-o sa ma intalneasca niciodata. I-as zgaria urechile cu decibelii mei. 🙂 Altfel pare o fata sensibila si de-abia astept sa citesc despre aventurile ei.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Sau poate că ai coborî tonul, asortându-te vocii ei. Eu așa cred, Jo. 🙂
Îți mulțumesc și sper să-ți placă istoria, ce-i inspirată din cea a bunicii mele. Mi-am amintit aseară cât de frumos ne povestea dumneaei în copilărie și mi-am dorit apoi să-i scriu povestea. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Stiu si eu? De regula, cand am ceva de zis, zic! 🙂 In orice caz, bunica ta e norocoasa cu asa o nepoata talentata, care sa-i pastreze memoria vie. 💕
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Oooo, Jo! Mă simt flatată de complimentul tău și nu știu cum altfel aș putea răspunde… decât cu un mulțumesc, mulțumesc din suflet! 🙂 ❤
ApreciazăApreciază
După dialogul schițat aici, Jo pare un fel de Mirabela, iar tu Cristina, ai rolul Mariei dintr-un film pe care sunt sigur că îl știți bine amândouă… Ție îți știu gusturile, iar Jo chiar de filme se ocupă pe blogul ei, așa că… 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Așa e și nu-i de mirare astfel că ne înțelegem atât de bine! 🙂 La fel ca fetițele din peliculă.
ApreciazăApreciază
Mă bucur să vă cunosc! Aveam nevoie de cineva care să mă pună într-o relație mai bună cu Moș Timp 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
A, e prietenul nostru bun, știm ce melodie să-i cântăm ca să adoarmă… 😀
ApreciazăApreciat de 1 persoană
ApreciazăApreciază
Mă bucur că ai revenit cu poveşti, îmi era dor!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțumesc, Potecuță!
Am revenit, fiindcă și mie îmi era dor să povestesc, iar neuronii îmi tot aminteau că și ei eu nevoie de exerciții. 😉
ApreciazăApreciat de 1 persoană