Se trezi și voi a deschide ochii, dar constată că nu poate decât pe dreptul și acesta doar întredeschis, încât vedea ca prin ceață și numai printre gene. Auzi apoi o voce de bărbat, necunoscută și cu tonalitate de bas, ce spunea…

-Se trezește!, iar apoi i se adresă ei… Nu te speria, Ioana, ai avut un accident, dar ești în siguranță, la spital. Vei fi bine, fiindcă acum te-ai trezit din comă și te voi putea opera, ca să vezi din nou. Eu sunt doctorul Ioan și te afli pe mâini bune, nu are rost să fiu modest. Soțul tău e și el aici, dar acum trebuie să dormi, pentru a te reface cât mai curând.

„Soțul meu? Al meu… Dar nu-mi aduc aminte…cine sunt? Mi-a zis Ioana, da’ nu mă regăsesc prin acest nume… Oare așa mă cheamă, Ioana? Am și un soț?”, gândi Ioana, chiar înainte de a adormi iar.

Când se deșteptă din nou, reuși de astă dată să deschidă bine ochiul drept, cu care văzu că se află într-o cameră de spital foarte frumos amenajată, cu tavanul colorat pastel, iar pereții încrustați, în partea de sus, cu mici basoreliefuri în formă de personaje din basme, ca în camera unui copil.

-Ioana, te-ai trezit, Slavă Cerului! Operația a reușit, draga mea, iar acum ești deja în salonul tău. Îți urmăresc privirea ce se plimbă uimită pe tavan și pe pereți și-ți răspund că suntem la pediatrie, unde mi-am zis că te vei simți mai confortabil, fiindcă vei sta un timp mai îndelungat în pat, iubito!, îi spuse cu un ton familiar bărbatul în vârstă ce se și aplecă asupra sa, zâmbindu-i afectuos.

Voi a-i răspunde și a-l întreba cine este el, însă nu reuși să deschidă gura, din cauza bandajelor și atunci se întrebă, îngrozită, oare cât de rănită o fi…și iar nu reuși să-și amintească cine este ea. Auzea un vuiet în cap, ori de câte ori încerca să se concentreze mai tare și se temu a nu-și face rău singură. Se hotărî să se relaxeze, concentrându-se doar pe respirație. În acea clipă, altcineva intră în cameră.

-Papa, uite, ți-am adus ceva de mâncare, fiindcă bănuiesc că iar ai uitat să mănânci!, zise în șoaptă tânărul bărbat ce apăruse și a cărui fizionomie tot necunoscută îi era ei. Deodată, el i se adresă cu… Ioanaaaa, bine ai revenit printre vii! Dacă ai ști ce ne-ai speriat pe toți, dar vei fi bine, fiindcă greul a trecut.

-Nu încerca să vorbești, draga mea, nu vei putea până joi, când ți se vor scoate bandajele!, îi zise cel care i se adresa ca un soț, după care se întoarse și spre tânăr cu cuvintele… Ce mai face nepoțica mea?

-O să vin mâine cu ea pe aici, ca să o vadă și pe Ioana, fiindcă mă tot întreabă ce mai face prietena ei cea mai bună, iar apoi i se adresă Ioanei… Știu că ți-e dor și de Vlăduț, dar Tudor zice că nu e bine să te vadă acum, fiind prea mic și nu am vrea să se sperie, nu-i așa?

„Vlăduț și Tudor, puiuțul mamii drag și soțul meu cel adevărat, nu monstrul ăsta cu chip de om! Of, Doamne, acum îmi aduc aminte! Ce să fac, ce să fac oare ca să mă eliberez? Ah, deocamdată, nimic, ci doar să mă înarmez cu răbdare și…mă voi gândi la asta, voi găsi o cale, trebuie să găsesc!”, gândi Ioana, iar emoțiile o copleșiră într-atât încât i se făcu rău. Se concentră atunci, instinctiv, din nou doar pe respirație și își reveni, din fericire.

***

Rememoră evenimentele. Își aminti mai întâi de clipa în care Doru o ceruse în căsătorie, în genunchi și cu un inel, ca un romantic ce era el. Merse apoi mai înainte pe firul amintirilor până la momentul când îl anunțase emoționată… „Vom avea un copil!”, iar apoi și mai departe, la prima oară când îl ținuse în brațe pe bebelușul lor, iar Tudor era alături de ea și-i zicea… „Uite ce am făcut noi doi!” și cât de emoționați și fericiți erau ei atunci!

Urmă apoi o avalanșă de gânduri la întâmplări nefericite, de care își aduse acum, pe rând, aminte: accidentul, șantajul, divorțul și căsătoria cu acel om ce o amenința altfel cu închisoarea, pentru o crimă de care nu era vinovată, dar nici nu putea dovedi asta. Iar acum, încă un accident, în care și-a pierdut, temporar, și memoria. „Bine că pentru scurt timp!”, își zise curajoasa Ioana și, cum începuse a-i vui din nou capul, continuă prin a respira controlat, alungându-și pentru moment din minte toate cele ce o tulburau. Își propuse să doarmă cât mai mult, după cum o sfătuise și doctorul, pentru a se reface cât mai repede și reuși ușor împlinirea acestei dorințe, fiindcă ațipi aproape instantaneu.

Următoarele două săptămâni și le petrecu într-o stare continuă de visare, în care fie dormea, fie stătea mai mult cu ochii închiși, prefăcându-se că doarme, pentru a fi lăsată în pace și a putea făuri visuri frumoase, cu care își hrănea suflețelul mult prea-chinuit de soartă, în ultimii trei ani. Atât ținuse captivitatea sa, impusă de acel om și acceptată în mod tacit de rudele acestuia, care știau realitatea, cu siguranță, fiind imposibil să nu o știe, observa ea acum, dar nu le păsase, pur și simplu. Abia aștepta să se facă bine, deși știa că vor trece poate săptămâni până atunci, dar va veni și acea zi.

***

Într-o dimineață, se trezi cu zâmbetul pe buze, fiindcă se simțea vindecată total și visase frumos. Amintirea acelui vis îi dădea o stare de bine și un curaj, nebănuit până mai ieri, de a-și lua iar soarta în propriile mâini. Se bucură nespus că era încă foarte devreme și se afla singură în salon. Coborî din pat și deschise larg fereastra, trăgând cu nesaț în piept aerul proaspăt al zorilor.

„Avea dreptate cine spunea că fiecare rău are și partea sa de bine, fiindcă nu am avut parcă nicicând mintea mai limpede ca în acest moment!”, își zise, iar apoi intră în baie unde făcu un duș prelungit, imaginându-și că, odată cu apa, se duc departe de ea și toate necazurile, ori gândurile ce-i țineau mintea captivă.

Încă o dată, azi urma a fi prima zi din noua ei viață, la fel ca atunci, demult, când îl întâlnise pe stradă pe omul ce avea să-i devină iubirea vieții sale.

***

În după-amiaza aceleiași zile, se afla deja „acasă”, deși bineînțeles că nu se simțea a fi acasă, dar acela îi era (încă) un cămin și…temporar, spera ea acum. Deschise laptop-ul și constată că avea foarte multe e-mail-uri ratate, cum se și așteptase dealtfel, așa că începu a le citi, sistematic, de la cele mai vechi dintre importante, adică primite de la prietenii săi de departe. O prinse miezul nopții cu lectura acestora, iar apoi se apucă să și răspundă la ultimele, cu doar câteva cuvinte la fiecare, prin care anunța că e bine și acasă, promițând că va reveni cu vești. Chiar în clipa în care făcu click pe „Send” la ultimul e-mail, ușa camerei sale se deschise, iar în pragul acesteia apăru el.

-Tu nu mai dormi în noaptea asta? Mai e și mâine zi, nu uita!, îi spuse.

-Doar ce am terminat cu e-mail-urile, iar pe facebook voi intra mâine, fiindcă simt că mă așteaptă și pe acolo mesaje, dar nu mai rezist, sunt foarte obosită. Noapte bună, Geo!, îi răspunse pe nerăsuflate, sperând că el se va retrage tot cu un „Noapte bună!” și, din fericire, chiar așa se întâmplă.

Se băgă imediat în pat și adormi la scurt timp după ce închise ochii. A doua zi, puțin înainte de ora 7, se deșteptă și -culmea!, se simțea odihnită. Visase că scria, pe net, iar prietenii de acolo o întâmpinau bucuroși, după o absență atât de îndelungată.

Acum, desigur, abia aștepta să-și împlinească acest vis frumos. Cu greu amână facebook-ul, fiindcă înțelegea și importanța ritualului matinal, pentru un start bun al zilei. Alocă astfel gimnasticii de dimineață aproape o oră și după, se simți atât de bine, încât se felicită singură că are -în sfârșit!, mai multă grijă de ea însăși decât de… facebook, după cum zicea un banc, ce o trezise la realitate și o hotărâse să-și reintre în formă, iar apoi să nu și-o mai piardă.

Când mai apoi își luă laptop-ul în brațe și deschise facebook-ul, găsi un mesaj de la… Nebunelul și, bineînțeles, primul click îl făcu pe acesta.

-Cioc cioc, Nebunelia, mai trăiești?, îi scrisese Adi, în urmă cu patru zile.

-Ce surpriză, Nebunelule, chiar nu credeam că vom mai vorbi vreodată! Da, sunt (încă) vie și mă bucur că și tu!, îi răspunse de îndată Ioana.

-Nebuneliaaaaa! Am fost convins că îmi ignori mesajul. Ce ți-a luat atât să-mi răspunzi? Aaaaa, poate că ți-ai dat timp pentru a cumpăni dacă merit, sau… nu?

-Am fost în spital, până ieri, din cauza unui accident, dar acum sunt bine, nu te îngrijora!

-Doamne, Dumnezeule! Ce accident? Ce spital? Zici că ești bine? Sigur?

-Hei, respiră, sunt bine, da!, repetă Ioana, adăugând și un emoticon zâmbăreț.

-Atunci demult, ai dispărut și n-am mai știut nimic de tine, până acum doi ani, când ți-am descoperit noul cont. Dar n-am îndrăznit a-ți scrie, am tot oscilat… Noutăți?, o întrebă el apoi, ca de obicei.

-Nici nu aș ști cu ce să încep, atât de multe sunt. Îmi amintesc acum și de o altă întrebare de-a ta, dacă m-am măritat și am să răspund la aceasta… afirmativ, de astă dată. Și de două ori, din păcate.

-Din păcate zici? Și la mine, tot așa, îi replică el.

-Povestește-mi, te rog, iar eu citesc!

-Mai bine, nu-ți povestesc, sau hai să-ți fac un rezumat doar, ca să ajungem la zi, cum se spune! Făcu apoi o pauză de aproape un minut, după care-i trimise o poză, însoțită de cuvintele… Cei doi copii ai mei. Băiatul e cam bleguț și mor de ciudă că-i așa, dar fii-mea e mortală!

-Ce drăgălași sunt amândoi, să-ți trăiască și să te bucuri de ei!

-Mulțumesc, sărut-mâna! Dar tu, Ioana, ai copii?

-Am și eu un băiețel, Vlăduț îl cheamă și stai așa să caut o poză mai recentă, prin calculator…

-Lasă c-o să cauți mai încolo, fă-mi și tu un rezumat mai înainte cu ce-ai mai făcut, te rog!

-Prima mea căsnicie a fost din dragoste și mai frumoasă decât o pot descrie cuvintele…

-Să nu-mi spui că ești și văduvă, sau te-a înșelat măgarul?, o întrebă repede Adi.

-Niciuna dintre acestea, e mult mai complicat, fiindcă în viață uneori suntem prinși în valurile sorții și ne înecăm, dacă nu învățăm a face pluta…

-Ah, Nebunico, uitasem că tu vorbești în metafore! Mie zi-mi pe românește, ca să pricep ce s-a întâmplat și, te rog, lasă filozofiile că pierdem doar timpul cu acestea, nu te supăra!, o opri raționalul ei prieten.

-Ok, ok! Am divorțat, de comun acord și repede, în doar două săptămâni, din cauza unor circumstanțe ale unui accident. La volan era șeful meu de atunci și actualul soț, care și făcuse o obsesie pentru mine, fiindcă se cheamă iubire doar în mintea lui. A reușit să mă păcălească și să afirm că eu eram la volan, iar apoi m-a șantajat cu această minciună, ce m-ar fi aruncat după gratii, deși nevinovată și doar prostuță…

-Prostia, ca și domnia, se plătește, după cum zice și o vorbă din bătrâni, așa că înțeleg ce spui. Mno, fată dragă, am nevoie de timp ca să mă gândesc la cum aș putea să te ajut, dar tu ai încredere, că ‘om rezolva-o noi și p-asta, bine?!

-Adi, nici nu ai idee cât de fericită mă fac aceste cuvinte, pentru că eram hotărâtă să-mi recuperez viața, să mă eliberez, dar e altceva acum, când știu că am un aliat! Îți mulțumesc din suflet!, mai scrise, însoțindu-și cuvintele cu o inimioară-emoticon.

-Nu mă lua cu d-astea romanțioase, că nu-mi stă-n fire, ok? Un mulțumesc e de ajuns. Cu plăcere, Ioana, și ne auzim în curând. Dă-mi o oră să mă liniștesc, fiindcă tare m-ai tulburat cu povestea ta și mi s-a întunecat mintea de la furia ce-o simt amu! M-ar ajuta, desigur, să știu cât mai multe detalii, pe care am să te rog să mi le povestești în continuare, pe îndelete, chiar dacă eu am să ies, fiindcă revin și le citesc.

………………………………………………………………………………

-VA URMA-