Întrucât Corona ne ține acasă vrând-nevrând, ca pe niște oameni conștienți că și de noi depinde nemairăspândirea acestui flagel mondial, ne căutăm cu toții precupări casnice, fiind bucuroși că… nu ne-a tăiat și netul! (dintr-o glumă de pe facebook). Ne putem refugia în mediul online, care ne ajută să trecem mai ușor peste această perioadă dramatică. Totodată, îi putem privi în ochi pe cei dragi de departe, deși nu-i mai putem vizita acum, dar le vorbim, cumva tot față în față, sau ne scriem și citim în interval de secunde, ceea ce reprezintă o binecuvântare a vieții moderne.

***

Nu știu vouă, dar mie îmi plac maratoanele din seriale vizionate pe net, de care mă pot bucura doar în concediu, deși, din păcate, uite că și acum. De ce am scris „mă pot bucura […] din păcate”? Păi e o bucurie pentru mine, deși, de astă dată, și umbrită de o tragedie cu o amplitudine ce ne pare tuturor ireală, dar e aici și acum. Ca un al treilea război mondial, biologic și scăpat de sub control, sau mie așa mi se arată, iar acest gând mă sperie cumplit, ca orice cataclism. Bine că instinctul de supraviețuire ne determină, pe fiecare dintre noi, să căutăm a-l mai și ignora, pentru a nu înnebuni. Internetul reprezintă una dintre căi.

Ziceam de seriale și așa mi-am adus aminte de unul dintre favoritele mele, Perception, dar și de o anumită lecție de viață, „predată” în episodul 8 al sezonului 3 și tradusă astfel de cine a realizat subtitrarea:

„O definiție populară a nebuniei este a face același lucru la nesfârșit și a aștepta un final diferit.

Când mănânci o cutie de înghețată, vezi rezultatele negative de îndată ce te urci pe cântar. Când te duci la frigider să mai iei una, ar trebui să-ți amintești acea consecință negativă și să reziști. Dar nu o faci. De ce? Pentru că nu poți uita valul de plăcere datorat dopaminei, care-ți inundă centrul plăcerii din creier și atunci… o apuci pe cea mai apropiată.

Repetarea compulsivă a unui comportament periculos e ușoară. Este greu să spargi acele tipare. Putem măcar să recunoaștem simptomele? Să ne recunoaștem propriile greșeli și să încercăm să dăm o nouă pagină neurologică? Dacă trecutul e prologul, scenariul nostru e scris cu cerneală permanentă? Putem învăța din trecut, sau suntem condamnați să-l tot repetăm?”

Inteligente întrebări, nu-i așa? Iar răspunsurile la acestea le tot primim, pe fiecare la timpul său. De unde? De la bătrânii (sau mai tinerii, uneori) întelepți din familie, sau din anturaj, iar altădată din filme, cărți, ori chiar prin vise, de la subconștient. Totul e să învățăm a și… asculta, pentru a (ne) înțelege și apoi a (re)descoperi și ceea ce nu ni s-ar fi arătat altfel.

De pildă, când eram adolescentă, o mătușă de-a mea mi-a dat un sfat, pe care l-am și aplicat atunci, reușind să dau astfel o nouă pagină neurologică. Dumneaei mi-a zis că e foarte important să-mi exersez toleranța la frustrare. Îmi amintesc că era seară și exista o ispită dulce în frigider. Iar eu mă vedeam durdulie și-mi doream mult să redevin suplă, nu și mai bucălată. Mi-am zis așa: „Dacă rezist până mâine dimineață, voi putea mânca liniștită acea prăjitură, dar de nu, gustul acesteia îmi va dispărea aproape imediat după ce am înghițit ultima îmbucătură, iar regretul va rămâne și se va reflecta apoi și fizic, într-un mod dramatic pentru mine!”

Și astfel am rezistat acelei ispite, dar numai pentru că mi-am dorit din tot sufletul schimbarea și asta s-a întâmplat doar când am conștientizat avantajele pe termen lung ale hotărârii pe care am luat-o „astăzi”. M-a ajutat și faptul că eram îndrăgostită. Da, cred că acesta a fost motivul principal ce m-a ajutat să rezist… vitejește.

Aveam cu 3 ani mai mult decât în poza alăturată, eram la liceu. Și dacă eu, o liceană, am putut implementa schimbarea, înseamnă că nu-i imposibil nici pentru tine, orice obicei nesănătos ți-ai propune să substitui din viața ta, deși este posibil ca, la un moment dat, să obosești din a tot rezista ispitei și să-ți dorești a reveni la ce a fost.

De ce ți-ai dori asta? Păi fiind „acum” bine, ai uitat de răul cu care te confruntai în trecut, amintindu-ți doar de… „valul de plăcere, datorat dopaminei ce-ți inundă centrul plăcerii din creier.”

Uitarea are însă ca „antidot”, o soluție „scriptică”. De astă dată, aceasta mi-a fost oferită de o antrenoare, pe care am cunoscut-o, în urmă cu vreo trei ani, la o sală de sport, unde mergeam pe atunci. Dumneaei m-a sfătuit să scriu mare pe o coală… „Când vrei să renunți, amintește-ți de ce ai început!”, după care să o înrămez și să pun tabloul la loc vizibil în casă. E un memento excelent, pe care îl recomand, la rândul meu!

***

Închei cu trailer-ul serialului meu în acest moment favorit și mai înainte menționat…