În acea dimineață frumoasă din luna mai, Ioana se trezi, pentru prima oară după mult timp, cu zâmbetul pe buze și astfel, își reaminti de bunica sa, Veronica. Atunci realiză că e 18 și, prin urmare, ar fi fost ziua dumneaei de naștere, dacă ar fi mai trăit. „La mulți ani, bunica mea dragă!”, îi ură Ioana în gând, iar apoi mai zise… „În onoarea dumitale, aleg să fie azi prima zi din noua mea viață, pe care am s-o încep cu acel ritual matinal cotidian, pe care-l țineam împreună, iar eu l-am abandonat de-o… „veșnicie”, pot spune, fără a greși prea mult!”, iar apoi își întinse brațele, exact ca o felină ce abia s-a deșteptat din somn.

Urmară câteva exerciții de înviorare, ce îi amplificară starea de bună-dispoziție într-atât încât își zise… „E sâmbătă și-i atât de frumos afară! Oare nu ar fi păcat să nu ies la o plimbare în parc, doar e luna mea preferată?!”

***

După vreo oră, Ioana se afla în drum spre părculețul din apropierea casei sale, unde își propusese să se plimbe un pic, iar apoi să se așeze pe o bancă pentru a citi, doar își luase și o carte cu ea, pe care o începuse în ajun și acum abia aștepta s-o și continue. Deodată, se auzi strigată:

-Ioana! Ioana, tu ești? Semeni cu Ioana, dar oare chiar ești?, o întrebă un bărbat ce tocmai trecuse pe lângă ea și spre care Ioana întoarse de îndată privirea, când își auzi numele.

-Mă cheamă Ioana, îi răspunse zâmbindu-i și ridicând o sprânceană întrebătoare, fiindcă el era un bărbat chipeș, care-i părea cunoscut, însă nu știa de unde să-l ia.

-Doru, sau Tudor Cristian, îi răspunse el la întrebarea nerostită, privind-o în ochi.

Rotițele începură a se învârti atunci în mintea Ioanei, care-și aminti, desigur, cine era Tudor. În urmă cu 12 ani, se cunoscuseră în mediul on-line, pe rețeaua de socializare numită Neogen și vorbiseră mai mult atunci, până când dialogul lor ajunsese într-un punct, care o speria pe mai tânăra Ioana și, prin urmare, alesese să dispară, pur și simplu, închizându-și contul. Așa reacționa ea pe atunci, când un interlocutor devenea, dintr-o dată, curios și începea a-i pune întrebări mult prea personale.

-Doru, desigur, îmi amintesc de dialogul nostru, doar am vorbit mai mult, până când…

-…ai dispărut, da!, îi completă el fraza, iar apoi râse și-i mai zise… Să știi că n-am mai întâlnit pe altcineva ca tine, erai speriată de bombe parcă, dar nu mai contează! Ah, iartă-mi, te rog, neinspirata exprimare!! Dacă ai ști ce mă bucur să te întâlnesc acum, reală, și sper să nu te sperii dacă spun… atât de frumoasă!

-Nu mă sperii, fiindcă nu mai sunt acea fricoasă de atunci, așa că îți mulțumesc pentru compliment, deși știm amândoi că nu e chiar așa, eu nemaifiind la prima tinerețe!, îi replică Ioana, chicotind însă, fiindcă, în dimineața aceea, chiar se simțea mult mai tânără și frumoasă, sau așa-i spusese ei oglinda, atunci când se privise în aceasta.

-Cu siguranță, ți se tot spune cât ești de frumoasă, iar acum doar te alinți, îi zise Doru, după care o întrebă… Unde mergi tu acum, draga mea?

-Am ieșit la o plimbare și mă îndreptam spre un parc, ce-i foarte aproape de aici.

-Și eu am ieșit la o plimbare, așa că, te rog, permite-mi să te însoțesc, fiindcă tare mi-ar plăcea să mai petrecem puțin timp împreună! Promit să fiu cuminte, fiindcă eu chiar nu te-am uitat și-mi amintesc absolut tot ce am vorbit atunci, demult, fată dragă!

Ioana îi răspunse cu un zâmbet și o înclinare a capului, pe care el o luă ca pe-o undă verde, așa că își continuară drumul acum împreună, în direcția parcului. Din vorbă în vorbă, aflară unul despre celălalt că sunt amândoi singuri și se bucurară să constate că se plac reciproc, iar dialogul lor se revărsa acum ca între doi prieteni, ce se cunosc de o viață.

-Adevărul e, zise el, că ne știm de aproape 12 ani!, și râse.

-Așa e, doar ne-am scris on-line prima oară tot într-o zi de mai, dar pe la sfârșitul lunii, dacă-mi aduc bine aminte!, îi confirmă Ioana, iar Doru, în acea clipă, îi luă mâna și i-o duse la buze, după care își continuară plimbarea ținându-se de braț, iar Ioana se gândea că, poate, nu întâmplător, l-a reîntâlnit ea acum pe Doru și anume pe… „cel real”, privindu-l un pic emoționată pe bărbatul frumos din dreapta sa, dar nu-și retrase mâna dintr-a lui. Își aminti primele cuvinte pe care le schimbaseră împreună pe Neogen și fu’ curioasă dacă și el.

-Sigur, tu aveai o poză de profil interesantă, cu o bătrână cerșetoare, ce zâmbea și al cărei chip degaja atâta lumină, în ciuda îmbrăcăminții sale ponosite și a chipului brăzdat de vreme, îi răspunse el, iar apoi continuă… și eu te-am întrebat de ce ai ales-o. Mi-ai răspuns, iar apoi, după ce am mai schimbat câteva cuvinte despre o altă poză de profil, anterioară acesteia, ce iar nu fusese a ta, ci a unei actrițe, te-am rugat să mi te descrii prin cuvinte, spunându-ți că eu voi desena.

-Îți amintești atât de bine și nu-mi vine să cred câte detalii ții minte, e incredibil!, exclamă Ioana.

-Am o memorie bună și sunt foarte atent la detalii, îi răspunse Doru, zâmbindu-i. Dar văd că nici tu nu ai uitat!, își continuă el gândul.

Ajunseseră în parc, în acel moment, și s-au așezat pe o bancă mai retrasă și la umbră.

-Am să te sărut acum, îi zise el și se apropie încet, puțin câte puțin, până când buzele lor întredeschise se atinseră, înfiorate de dorința lor comună.

„Doamne, cât e de bine!”, își zicea în gând Ioana, continuând cu… „Uitasem ce minunat mă simt în brațele unui bărbat și de plăcerea de a face dragoste!” Deodată, auzi glasuri de copii ce se apropiau, așa că-l opri pe Doru, îndepărtându-l, deși sigur că nu și-ar fi dorit să se oprească, dar erau în parc și era dimineață.

-Da, copiii, ai dreptate, ne oprim!, îi zise el, iar apoi continuă cu… Te-am simțit cum fremătai în brațele mele, ceea ce-mi spune că simți la fel de intens ca mine apropierea noastră. Știi, Ioana, dacă am face dragoste acum, ar fi cea mai tare partidă de amor… „din toate timpurile”, mă crezi? Și ți-ar plăcea maxim, așa că mor de ciudă că nu se poate! Ah, ce păcat, mare-mare păcat!

-Oare ce ai gândi tu despre mine dacă am face dragoste de la prima întâlnire? Cu siguranță, nu de bine, așa că volens nolens, vom rata acea partidă formidabilă despre care vorbești, deși, recunosc, și mie îmi pare rău acum!, îi replică Ioana, după care oftă și râse, ca să-și mascheze îmbujorarea.

-Nu te poți opri din tremurat, din câte văd, sper că nu ți-e frig, fată dragă?

-Nu mi-e frig, deși tremur! Doamne, ce tare tremur, ai dreptate! Doru, o să ne luăm la revedere acum, fiindcă, prin sărutul tău, mi-ai trezit toate simțurile, demult adormite, de-aia cred că tremur așa, iar pentru a mă liniști, e musai să fug de tine, dar ne auzim la telefon, notează-ți numărul meu, te rog…

Zicându-i toate acestea (pe nerăsuflate), Ioana se ridicase în picioare, iar el la fel, privind-o încântat și un pic amuzat. Însă în loc să-și scoată mobilul, pentru a-și nota numărul ei, se apropie, îmbrățișând-o mai apoi, după care îi sărută creștetul capului, ca unui copil, zicându-i în șoaptă:

-Hei, liniștește-te, draga mea, totul e în regulă și poți avea încredere în mine! Te conduc acasă.

-Doru, te rog, nu te supăra, îi zise ea, îndepărtându-l, dar tu ești totuși un străin, chiar dacă am vorbit mai mult acum „o sută de ani” și tocmai ce ne-am sărutat, fiindcă m-a luat valul de… endorfine, sau poate de feromoni, nu știu! Acum însă m-am urcat pe o plută, pe care-am împletit-o din câteva liane de experiență, cărora le-am adăugat un catarg din voință, ce mă ajută să-mi iau la revedere! Ne despărțim aici, fiindcă nu pot avea încredere în tine, nu încă, dragul meu…

-Ești sigură?, o întrebă el, zâmbindu-i seducător.

-Nu sunt sigură, dar știu că așa e înțelept, iar eu aleg să ascult de glasul rațiunii, nu de simțuri!, după care mai zise încet, doar pentru sine, fiindcă se întorsese cu spatele la el, nemaiputându-i suporta privirea cuceritoare… Deși știu că voi regreta!

-Știi și, cu toate acestea, alegi să-mi întorci spatele!, îi replică el, care (culmea!) îi auzise și șoapta.

-Dacă ai fi femeie, m-ai înțelege, îi zise ea, reîntorcându-se cu fața la el. Rămâi cu bine, Doruleț, și iartă-mă, te rog, dacă ți-am greșit cu ceva…

Îi spuse aceste vorbe, dar nu se îndura să plece și să se întoarcă iar la viața sa dinainte, nu acum, după ce întrevăzuse cum ar fi o altfel de viață, alături de el, sau după ce se simțise atât de bine în brațele lui. Se priviră în tăcere un timp, după care ea făcu doar un pas înspre el. Doru se apropie într-o clipă și Ioana, ridicându-se pe vârfuri, își puse brațele pe umerii lui, îmbrățișându-l și cerșindu-i cu privirea un sărut, pe care-l primi de îndată și pe atât de pasional pe cât și-l imaginase. Nu mai conta că erau în parc într-o dimineață de mai, mai ales că se îndepărtaseră acei copii ștrengari.

Luându-se de mână mai apoi, se îndreptară spre casa Ioanei, unde continuară ceea ce au început și descoperiră împreună că el nu se înșelase deloc.

***

Într-o altă dimineață, tot din luna mai, dar la un an distanță de cea dinainte, Ioana fu deșteptată de Doru cu un sărut tandru și o mângâiere, urmate de cuvintele:

-Bună dimineața, iubita mea!, iar ea îi zâmbi fericită și, ca în fiecare zi, amintindu-și cum a început povestea lor de iubire. Pentru prima dată însă, îi spuse mai mult decât…

-Bună dimineața, dragul meu drag! Și continuă cu… Știi, atunci, prima oară, m-am temut că nu-ți va plăcea că m-ai cucerit atât de ușor…

-Ba, draga mea dragă, bărbatului acestuia, care ți-a pregătit azi și micul dejun, i-a plăcut tocmai pentru că i-ai permis să te cucerească de la prima întâlnire!

…………………………………………………………….

-VA URMA-