Când Ioana se deșteptă, în dimineața următoare, își începu ziua cu un zâmbet, obicei pe care-l adoptase în urmă cu mai mulți ani, atunci când un unchi de-al său îi spuse că admira acest lucru la mai tânăra sa soție. Pe atunci, fata noastră era doar o adolescentă și, ca toate fetele de vârsta sa, se îndrăgostise de un actor sau, mai bine zis, de zâmbetul enigmatic al acelui june prim. Prin urmare, începuse deja să viseze la un zburător și, bineînțeles, se gândea că e important să-i stârnească și admirația acestui fecior, care în imaginația sa, semăna perfect cu Sean Connery. Pentru asta, era deajuns să zâmbească, gândea ea.

Un alt obicei bun, adoptat de Ioana încă din adolescență, era gimnastica de dimineață, ce începea cu întinderi, imediat după trezire, iar apoi alte câteva exerciții, pe care le făcea înainte de a se da jos din pat. Toate acestea, urmate de încă 5 minute de exerciții de înviorare, îi asigurau un tonus bun, pentru întreaga zi. De la bunica sa învățase fata acest ritual matinal, pe care dumneaei l-a urmat cu strictețe până când a plecat senină pe Lumea Cealaltă, fiind o femeie credincioasă.

„Noaptea e într-adevăr un sfetnic bun”, își zise Ioana, fiindcă optimismul ei proverbial o determina să vadă întotdeauna doar binele și frumosul din toate, iar acum își spunea că timpul, cu siguranță, va liniști furtuna din mintea lui Adi și va risipi norii care îi întunecă lui clipa prezentă.

„Cu siguranță, doar din cauza acestei tornade emoționale nu mai vede el diamantul pe care noi îl împărtășim, în goana sa ridicolă după alte pietricele!” Astfel asocia mintea Ioanei prietenia lor unei pilde, pe care ea tocmai și-o amintise. Ceea ce aveau împreună, îi părea ei mult prea frumos ca să nu evolueze într-o poveste de iubire, chiar dacă nu imediat, ci într-un viitor poate mai îndepărtat. Își permise, prin urmare, să viseze, el devenind acum zburătorul prezentului său.

Pentru a nu mai suferi însă, își propusese să nu-i mai viziteze profilul de facebook un an întreg, sau chiar mai mult, dacă va rezista, fiindcă poza acelei femei străine îi frânsese inimioara și-i părea rău că nu-i putea spune și lui asta, dar simțea că nu ar înțelege-o, nu acum.

Și rezistă (eroic, după părerea sa) până pe 16 decembrie, când el o surprinse, venind în vizită la ea la serviciu, întrucât știa unde lucrează. Nu se mai auziseră din acea seară de la Hațeg și nici nu își anunțase vizita înainte, așa încât tânăra femeie fu’ peste măsură de emoționată când îl văzu. Și pentru că fusese convinsă că el și cu ea nu se vor întâlni prea curând în viața reală.

-Adi, tu ești?, îl întrebă ea pe bărbatul ce o privea și semăna teribil cu prietenul său virtual.

-Da, eu, surpriză!, răspunse el, râzând mai apoi, sonor. După care spuse simplu… Am venit să te văd.

-Bine ai venit!, îi răspunse Ioana, în timp ce el se apropia, iar ea îi întinse mâna, tovărășește. Însă el i-o ridică la buze și, aplecându-se un pic, i-o sărută.

O curentă și emoționă tare gestul său, ori atingerea sa caldă și simți, mai apoi, cum se și pierde în ochii lui frumoși, de un verde ce-i părea familiar (și descoperi, mai târziu, că-l văzuse adeseori în oglindă). Exact cum citise odată într-o carte, avu senzația că totul din jur dispare, rămânând doar el și ea, uniți printr-o privire. Și ce n-ar fi dat ca acea clipă să se prelungească la nesfârșit…

***

Mai târziu, în acea seară, Ioana încercă a rememora ceea ce au vorbit, însă nu reuși să-și amintească mare lucru, ci doar emoția resimțită, deși el petrecu un timp mai lung împreună cu ea și povestiră despre tot ce au mai făcut în ultimul timp. Dar apoi Adrian plecă, iar tânăra femeie nu se mai putu concentra deloc la ceea ce lucra, mintea fiindu-i cotropită de simțuri și de alte gânduri pline de speranță într-un viitor ce se creiona mai frumos ca niciodată.

Acum, de acasă, intră pe pagina lui de facebook și descoperi că poza sa de profil este schimbată cu un peisaj de iarnă. De altfel, el îi spusese că e iarăși singur, sentimental. Și-i mai povestise că își găsise de lucru în Ploiești, unde urma să plece chiar în seara aceea, își amintea ea acum, dar voise s-o vadă, înainte de a se muta din oraș. Își luase la revedere, spunându-i… „Keep in touch!” („Păstrăm legătura!”).

Însă nu-i mai scrisese și nici nu o mai sună… vreodată. Și nici ea, fiindcă înțelesese (din tăcerea lui) că fusese doar un vis frumos, deși ei îi păruse atât de real!

***

Viața este plină de neprevăzut și în continuă schimbare, iar un eveniment neașteptat îți poate șterge din minte o întâmplare din trecut. Sau mai multe întâmplări, dacă acel eveniment este un șoc ce-ți produce o amnezie majoră. Uneori, creierul ascunde amintiri, atunci când acestea sunt prea dureroase pentru a fi rememorate și, involuntar, elimină și toate întâmplările din preajma acelui șoc emoțional. Mai mult, le și substituie, creând niște amintiri false, pentru a umple golurile din memorie. De aici, iau naștere și drame, generate de confuzia resimțită intens emoțional.

Cunoscând puțină psihologie, Ioana s-a gândit inițial că el a uitat-o dintr-un motiv asemănător celor enumerate mai înainte, însă impactul emoțional al abandonului tot avu un efect devastator asupra minții tinerei femei, care nu și-a mai dorit socializare virtuală, pentru început.

Închise și facebook-ul. De ce? O poveste aproape neverosimilă și, în același timp, de neînțeles pentru ea ne răspunde la această întrebare. Totul a început cu un dialog, pe care Ioana l-a purtat (mai mult în virtutea inerției) cu noua iubită a lui Adi, al cărei chip apăruse, bineînțeles, la noua sa poză de profil. Dar acum, ei erau acolo împreună, îmbrățișați și se priveau în ochi ca doi îndrăgostiți. Cristiana era prenumele femeii și-i semăna Ioanei incredibil de mult, ca o soră geamănă, iar atunci când fu’ apelată de aceasta, se înfiripă următoarea conversație:

-Bună, Ioana, numele meu este Cristiana și îți scriu pentru că aș vrea să vorbim un pic despre Adi, te rog, este important!

-Bună, Cristiana! Sper că e totul în regulă cu el, cu voi…

-Îți mulțumesc din suflet că mi-ai răspuns, mi se pare ceva incredibil de frumos să stau de vorbă cu o sosie, ție nu?, o întrebă, entuziasmată, Cristiana.

-Ba da, cum să nu?, îi răspunse Ioana, iar apoi continuă și ea cu o întrebare… Cumva l-ai cunoscut pe Adrian fiindcă te-a confundat cu mine?

-Întocmai! M-a oprit pe stradă și m-a întrebat ce-i cu mine în Ploiești? Nu înțelegeam, fiindcă eu nu-l cunoșteam, dar fiind un bărbat chipeș, m-am oprit, firește, i-am zâmbit, iar apoi, din vorbă în vorbă, ne-am dat seama de confuzie. Mi-a arătat poze cu tine, de pe facebook și, ce să-ți mai spun, decât că sunt tare emoționată că vorbim?!

-Și eu, Cristiana, bineînțeles, dar spuneai că vrei să-mi zici ceva despre Adi și că e important…, continuă Ioana.

-Da, este, fiindcă noi suntem iubiți acum, însă ultima dată, în timp ce făceam dragoste, el mi-a zis „Ești o femeie foarte frumoasă, Ioana!”, ceea ce mi-a revelat că era cu mintea la tine și, prin urmare, i-a scăpat porumbelul, cum se spune. Sunt îngrijorată că doar m-a substituit ție, deși mi-a zis că voi nu ați avut o relație reală și că nu are idee de ce m-a numit așa, fiindcă lui îi ești indiferentă acum… Iartă-mi sinceritatea și nu te supăra, te rog!

-Desigur, iar el a fost sincer cu tine, noi am fost doar prieteni virtuali, iar în real ne-am văzut numai o dată, când am vorbit și atât…, îi confirmă Ioana, iar lacrimile începură a-i curge, șiroaie fierbinți ce-i ardeau obrajii.

-Ioana, eu îl iubesc mult și, de aceea, te rog, spune-mi că nu am de ce să-mi fac griji!, îi mai scrise Cristiana.

-Cu siguranță, nu ai de ce să-ți faci griji, fiindcă Adi și cu mine nu am mai vorbit din acea zi de 16 decembrie, iar acum e martie și asta cred că te va liniști!, îi mai scrise Ioana după ce-și șterse lacrimile, scuzându-se mai apoi și afirmând că nu mai poate sta.

***

După ce și-a închis facebook-ul, tânăra noastră a continuat prin a se izola de lume, refuzându-și prietenii, rudele și toate invitațiile acestora în oraș, ori excursii, sau la drumeții. Prefera să-și petreacă timpul liber singură acasă, citind, pictând, vizionând filme, tricotând, ori alte activități casnice și solitare. Rareori ieșea la câte o plimbare în parc, fiindcă îi era greu să vadă perechi, sau familii fericite, ea simțindu-se „singură pe lume”. Până și familia sa de origine se îndepărtase de ea, de la incidentul cu Silviu și, prin urmare, la fel, o abandonase.

Prietenele sale tot încercau să o scoată din acea stare nefirească ei, invitând-o în continuare la tot felul de evenimente, însă Ioana le refuza mai mereu, întâlnindu-se din ce în ce mai rar cu ele, iar apoi deloc. Și din delicatețe sufletească, nimeni nu mai insistă, după un timp, însă îi erau alături, dacă ea solicita pe cineva, în caz de boală, de exemplu, fiindcă nu o părăsiseră, ci doar îi ofereau spațiu și timp.

Și uite așa s-au scurs nouă ani de la acea vizită a lui Adi, când Ioana a constatat că, din acea zi, pur și simplu, nu s-a mai putut apropia emoțional de un alt el, căci de apropiere fizică, nici nu se punea problema, fata noastră fiind crescută și educată de bunici.

„Dacă aș avea chemare, m-aș retrage la o mânăstire, la Dragomirna, care mi-a plăcut cel mai mult dintre toate cele pe care le-am vizitat!”, își zicea acum Ioana și lacrimile iar i se înnodau sub bărbie, fiindcă se simțea captivă într-o viață pe care-i părea prea târziu s-o mai poată schimba. Nu mai avea entuziasmul primei tinereți și, deși era încă departe, se simțea deja la vârsta a treia. Psihologic, acolo era.

Însă povestea sa nu se încheie astfel, ci ia acum un nou start, după cum se întâmplă întotdeauna, atunci când ne-am abandonat pe noi înșine, prăbușindu-ne în abisul emoțional. Instinctul de supraviețuire ne poartă pașii mai apoi pe un alt drum, ne-mai-bătut de noi și nici de altcineva, fiindcă tot așa cum nu seamănă om cu om, tot astfel, căile sorții ne sunt unice și fascinante, dacă alegem să le privim prin niște lentile roz.

……………………………………………………………………………

-VA URMA-