-Ioana, grăbește-te!, o strigă Iulian, iar apoi continuă să o povățuiască pe Carla… S-o asculți pe mami, chiar dacă tu crezi că greșește, fiindcă nimeni, niciodată, nu te va iubi mai mult ca mami a ta!

-Ba nu mă iubește, îi răspunse fetița, fiindcă dacă m-ar iubi, m-ar înțelege, așa cum o face Ioana! Aș fi vrut ca Ioana să-mi fie mamă!

-Ioana îți este mătușă și, la fel, te iubește ca pe lumina ochilor ei, poate și pentru că ea nu are copii, dar mai degrabă, cred eu că te înțelege mai bine, fiindcă îi semeni mult. Da, exact așa era ea la anii tăi!

-Știu că-i semăn, doar toată lumea îmi zice, iar eu o iubesc tot ca pe lumina ochilor și, la fel de mult, te iubesc pe tine, Iulian! De ce nu te însori cu Ioana, iar apoi să mă adoptați?

-Hahaha, puiuț scump, și eu te iubesc mult-mult! Hai, dă-mi fruntea să ți-o pup! …și, după ce îi sărută copilei fruntea, Iulian îi explică: Ioana și cu mine nu ne putem căsători fiindcă suntem rude, chiar dacă mai îndepărtate, iar eu am și o prietenă pe care o iubesc și tu o cunoști, nu?

-Da, o știu pe Mara, însă nu e frumoasă ca Ioana!, îi răspunse Carla.

-Ba, pentru mine, Mara e mai frumoasă decât Ioana, fiindcă sunt îndrăgostit de ea. Când vei fi un picuț mai mare, vei înțelege cum stă treaba cu dragostea!, îi răspunse Iulian, iar apoi râse, fiindcă expresia Carlei, ce se strâmba acum, ca o ștrengăriță ce era, îl amuză.

În acea clipă, apăru Ioana, ce le zâmbi amândurora, iar apoi îi zise vărului ei:

-Scuze, dar mă știi pe mine, că-mi este imposibil să mă grăbesc!

-Da, te știu și nu-i chiar bai, dar acum trebuie să plecăm, fiindcă e posibil să stăm mai mult la graniță, ca să nu mai zic de Mara, care ne așteaptă, cu siguranță, foarte nerăbdătoare.…

Își luară rămas bun de la copilă, care pusese botic, dar le zâmbi mai apoi, fiindcă mătușa sa îi promise că, data viitoare, vor insista să meargă și ea, iar apoi porniră la drum.

***

Ajunseră în Balcic când se însera, fiindcă se opriră pe drum la Techirghiol, pentru a admira faleza și a se fotografia cu celebra statuie a lui Techir împreună cu măgărușul său cel înțelept.

Legenda spune că, datorită îndărătniciei măgarului, stăpânul său Techir își recăpătase vederea, scăpând și de durerile de oase, doar rămăsese înnămolit un timp mai lung, tot străduindu-se a-și scoate urechiatul din lac. Și, în timp ce el se chinuia, își tot dădea cu degetele pline de nămol și pe la ochi, iar când (în sfârșit!) reuși să iasă la mal, împreună cu animalul său, constată că vede lumina, după ani de întuneric și că nu-l mai dor încheieturile.

Plimbăreții noștri își ziseră că vor reveni la Techirghiol, poate, în vara următoare, ca să stea mai mult, fiindcă week-end-ul acesta și-l programaseră pentru un circuit, în care abia așteptau să vadă celebra Kaliakra, iar mai apoi să înopteze la Balcic, unde urmau să viziteze Grădina Botanică și castelul reginei Maria. Iar a doua zi, se vor întoarce acasă, trecând pe la mânăstirea Aladzha, cu chilia săpată în vârf de munte (desfășurată pe două niveluri) și pe lângă Nessebar, stațiune supranumită Perla litoralului bulgăresc.

În acea seară, vizitară doar castelul reginei, fiind deja târziu, iar apoi se plimbară pe faleză, admirând apusul și norii bulgărești, despre care Ioana constatase, încă de pe drum, că arătau oarecum diferiți de cei din țara lor natală. Bineînțeles că îi și fotografiase.

De îndată ce s-au retras în camerele lor de la hotel, Ioana își verifică mobilul și constată că avea un mesaj, pe care nu-l auzise însă, atunci când acesta intrase. Conținea un link, pe care făcu repede click și astfel, ajunse pe o pagină a judecătoriei, de unde află că Adrian divorțase.

-Bună, Adi, și scuze, dar abia acum am văzut mesajul de la tine! Nu știu dacă să mă bucur și să te felicit că te-ai eliberat, sau să mă întristez că s-a încheiat mariajul tău…, îi scrise tânăra femeie.

-Bună, Nebunelia! În sfârșit, ai apărut! Pe unde ai umblat…brambura?, o întrebă, în glumă, prietenul său.

-Păi, sunt în Balcic, împreună cu vărul meu și prietena lui, îi răspunse Ioana, zâmbind fericită că „vorbește” cu el, fiindcă, deși o durea faptul că prietenul său trecuse printr-un divorț, se și bucura că e acum un bărbat liber, doar nu-i era deloc indiferent Nebunelul și era minunat că putea visa liniștită la un… happily ever after, ca orice femeie îndrăgostită.

-Aha…bravo! Eu, prin acel link, mi-am anunțat toți prietenii că sunt LIBEEEEEERRRRR!! Și gata, de acum, doar mă distrez, nu mă mai însor… ever!, îi mai scrise Adi în continuare, ceea ce pe Ioana o întristă, fiindcă spera, desigur, să fie cândva a lui mireasă. Trase aer în piept, iar apoi îi scrise:

-Prin urmare, percepi divorțul ca pe o eliberare dintr-o colivie și te simți „liber ca pasărea cerului”?

-Daaaaa! Știi, Ioana, eu nu mi-am înșelat niciodată soția, cum fac alți bărbați, ci i-am rămas fidel, deși nu mai mergeau lucrurile între noi și aveam parte doar de certuri și scandal, de mi-am luat lumea în cap și am plecat în Irak! Dar am discutat înainte și am hotărât împreună asta, deși era vorba de 6 luni în care eu să fiu atât de departe.…

-Vorbești de perioada în care ai dispărut și de pe net?, îl întrebă Ioana, fiindcă până atunci, nu îndrăznise să aducă vorba despre acea absență a sa, ci-i respectase dorința de a nu vorbi de… „dor și alte emoții d-alea”.

-Da, am fost în Irak, unde mă angajasem la o unitate militară a americanilor și nu ai idee ce traumatizant poate fi, cu controalele lor corporale zilnice, de stam cu frica în sân, dar nu aveam ce face, ci am așteptat să treacă cele șase luni de contract. Iar dumneaei, în timpul ăsta, mă înșela cu Vali! Ce mă enervează numele ăsta, Vali! De ziua ei, eu i-am comandat de acolo, prin internet, un buchet mare de trandafiri, pe care să-l primească la zi aniversară. Știi ce mi-a zis despre asta, mai apoi?

-Ce ți-a zis?, îl întrebă tânăra femeie, ce aproape plângea, citindu-i povestea tristă.

-Că de la Vali a primit doar o floare, dar i-a adus mai multă bucurie în suflet decât buchetul meu uriaș.

-Of, Doamne, Dumnezeule! Adi, îmi pare așa de rău!, îi replică Ioana, simțind și un nod în gât, ca atunci când îți vine a plânge.

-Eram așa de furios, își continuă Adi povestea, încât am apucat-o de mână și am dat-o afară din casă, deși era doar în cămașă de noapte și era frig…și lapoviță, dar vedeam negru în fața ochilor. Nu știu cum a ajuns acasă la maică-sa în acea noapte, fiindcă asta a făcut. A doua zi abia, am înțeles grozăvia gestului meu și atunci am hotărât să divorțez, fiindcă m-am temut să n-o omor data viitoare, când iar îmi voi ieși din minți.…

Ioana citea cuvintele sale și, în acel moment, înțelesese că nu-l cunoștea deloc, fiindcă bărbatul ce acționase astfel la mânie nu avea nimic în comun cu imaginea romantică pe care i-o crease ea în mintea sa. Sigur că îl înțelegea cumva, fiindcă furia îi ia omului mințile, însă acum îl vedea și prin ochii acelei femei scoase în stradă noaptea, doar într-o cămașă de noapte și în plină ninsoare. Și abia acum îi înțelegea cuvintele, pe care el i le scrisese la începuturile prieteniei lor virtuale… „Eu sunt doar o fantomă, să nu cumva să te îndrăgostești de mine!”

Se spune că atunci când un eveniment îți dă lumea peste cap, creierul ți se blochează, fiindcă are nevoie de timp să proceseze informația cea nouă, iar apoi să-și construiască un alt sistem de valori, în consonanță cu ceea ce tocmai a aflat.

Mintea Ioanei se blocă într-atât încât nu mai putea înțelege cuvintele pe care Adi i le scria în continuare, iar lacrimile îi izvorâră într-un șuvoi fierbinte, de nu mai vedea astfel nici literele. Scrise totuși un „scuze 5 min”, iar apoi merse la baie să dea cu apă pe ochi, pentru a se liniști. Nici ea însăși nu înțelegea dacă plânge de mila lui Adrian, a fostei sale soții, sau pentru că iar i se făcuse praf un vis de iubire….

Întorcându-se la mobil, văzu că Adi îi scrisese ca răspuns:

-Ok, mergi liniștită la treburile tale! Nici eu nu mai pot sta, c-a venit fiul meu la mine. Papapa! …și ieșise de pe chat.

Ioana își aminti că respirația este comutatorul dintre subconștient și conștient, așa că trase aer în piept, pentru a-și controla emoțiile… 100% reale, din păcate, deși pe Adrian nu-l întâlnise niciodată față în față. Însă „virtuale” e doar un mod de a le numi pe net, fiindcă noi toți de pe aici suntem niște reali, ce interacționăm prin cuvinte, emoții și gânduri, care iată că ne implică 100% în ceea ce trăim, ori doar ne imaginăm că am trăi, fiindcă mintea ne mai joacă feste uneori.

………………………………………………………………..

-VA URMA-