Era pe la prânz, într-o zi de septembrie și ploua cu soare când cele trei femei se adăpostiră sub copertina unei terase din centrul Sighetului, unde veniseră pentru a vedea „locul unde s-a pus harta în cui” și, bineînțeles, „cuiul cu pricina”. Însă nu-și luaseră umbrelele, așa că au amânat vizitarea acestui obiectiv turistic zicându-și că, poate, Cerul a vrut ca ele să ia masa mai înainte, pentru a nu se grăbi și a admira apoi, pe îndelete, monumentul.

-Ah, e atât de bine să iei loc după ce ai mers atât de mult!, exclamă Rodica, așezându-se și aprinzându-și o țigară, din care trase cu poftă un foc.

-Da, e minunat!, o aprobă Luiza imediat ce își găsi și ea un scaun cu perniță pe el, iar apoi continuă… Nu cred că mă mai ridic de aici până plecăm, așa că veți merge doar voi două să vedeți „cuiul” și, neapărat, să faceți multe poze! Mie mi-a ajuns vizitarea muzeului!

-A, nu se poate, trebuie să mergi și tu, dar ne odihnim mai întâi și păpăm ceva!, îi replică Ioana.

-Nici eu nu țin neapărat să-l văd „live”, zise Rodica după ce mai trase un fum, ci prefer să mă menajez, fiindcă aș vrea să iau diseară la pas Baia Mare, iar monumentul cu cuiul îl pot vedea în pozele tale, Ioana.

-Mi-a spus cineva că e foarte aproape de aici, chiar la capătul acestei alei! În două minute suntem acolo, prin urmare!, le zise Ioana, însă apoi, văzându-le privirile rugătoare (ca ale motanului din Shrek), adăugă… Ok, nu mai insist, fiindcă sunteți, clar, foarte obosite!

-Mulțumim, Ioana, ești o prietenă minunată și foarte-foarte înțelegătoare, iar asta e o calitate în vremurile noastre!, îi zise, cu un ton plin de recunoștință și cu gesturi asortate acestuia, Luiza.

Ioana îi zâmbi și, chiar în acea clipă, se auzi sunetul intrării unui mesaj.

-Nu-i telefonul meu, zise Rodica, fiindcă nu mai am semnal de când ne-am apropiat de graniță, deoarece telefonul meu crede că sunt în Ucraina! și râse, amuzată de situație.

-Nici al meu, spuse și Luiza, fiindcă am pățit exact același lucru, așa că trebuie să fie al tău, Ioana!

-Da, al meu e, fiindcă mi se activează automat Roaming-ul, când ies (sau pare că ies) din țară. Și-mi urează Vodafone bun venit în țara vecină, da, e cea mai tare rețea!, zise fata noastră și râse, iar apoi se uită în ecran pentru a vedea cine-i scrie…

Nebunelul era cel care-i trimitea un mesaj. După un an, timp în care n-a mai apelat-o deloc, ceea ce o cam îngrijorase pe Ioana, dar cum el își închisese contul de pe acel site de socializare, tânăra femeie nu mai avea cum afla ce s-a întâmplat cu prietenul său virtual.

Trecuseră doi ani și jumătate de la întâmplările pe care vi le-am povestit anterior și, între timp, Ioanei îi crescuse părul pănă la talie, fiindcă nu și-l mai tunsese aproape deloc, ci doar un pic vârfurile, periodic, pentru că, oricât de bine îi stătea „băiețel”, nu se simțea ea însăși fără o podoabă capilară care să-i acopere umerii.

Nu-i veni a-și crede ochilor atunci când văzu mesajul lui Adi, care-i zicea doar…

-Cioc cioc, e cineva acasă?

-Adi, bună! Doamne, ce mă bucur că mi-ai scris iar! Unde ai dispărut? Mi-am făcut griji pentru tine, îi scrise repede, ca răspuns, fata noastră.

-Ei, ți-ai făcut griji…nu te cred! Zi mai bine ce mai faci? Noutăți? Să nu-mi spui că te-ai măritat, Nebunelio?

-Dacă ai ști ce dor îmi era de acest Nebunelio! Măi nebunelule, chiar mi-a fost dor de tine!!

-Da, da, bine! Dacă mai continui cu chestii lacrimogene, închid și contul ăsta, fiindcă nu mai vreau dor și nici emoții d-alea…, ci doar glume, să râdem împreună, ca pe vremuri, de aventurile tale amoroso-imaginare! Apropo, ce mai face Vio?

-A, e lungă povestea, dar ți-o voi spune pe toată, însă nu acum, ci diseară, când ajung la hotel, fiindcă sunt la o terasă cu două prietene, la Sighetul Marmației.

-Uau, așa departe ai ajuns? Și hotelul tău e tot acolo, în oraș?, o întrebă Adi.

-Nu, ci e aproape de Baia Mare, pe care o vom vizita în după-amiaza aceasta, îi răspunse Ioana, iar apoi continuă cu… și mâine, vom vedea Cimitirul Vesel!

-Îmi place că te plimbi, călătorești, bravo! Bine, îmi povestești ce ai mai făcut diseară atunci!

-Da, fiind mult de zis, îți dai seama, un an de „Tânăr și neliniștită!”, mai scrise fata, însoțindu-și cuvintele cu un emoticon ce face cu ochiul.

-Aștept cu nerăbdare! Te pup (pe obrăjor, da, cum zici tu)!!

***

În acea după-amiază, în timp de vizita orașul Baia Mare, gândul Ioanei zbură la o altă zi, tot din luna septembrie, dar în urmă cu aproape patru ani, când se plimba împreună cu sora sa, iar aceasta îi povestea cum mama i-a creat un cont pe „Sentimente”, pentru a-i găsi un nou viitor soț. Da, pentru că nu Violeta, ci mama lor l-a cucerit prin cuvinte pe viitorul ei ginere, omul nostru fiind însă convins că dialoghează cu tânăra femeie pe care o vedea în poza de profil, nu cu mama acesteia.

Bineînțeles că, înainte de a se întâlni cei doi pentru prima oară, Violeta a citit toate dialogurile pe care mama le-a purtat în numele său. S-au văzut apoi, plăcut și imediat, au depus actele la primărie, doar „se cunoscuseră” bine, prin cuvintele schimbate de-a lungul a trei luni, în care și-au scris (aproape) zilnic. Nicușor era fericit că a cunoscut pe net fata visurilor sale, frumoasă și mult mai înțeleaptă decât altele de vârsta sa, iar Violeta era încântată că-și va împlini (în sfârșit!) acea dorință de a mai avea un copil, băiețelul despre care-i vorbise (în acel vis) străbunica sa. Și astfel, s-au căsătorit, el sperând că (și ea știind că nu) vor trăi fericiți până la adânci bătrâneți. Ioana zâmbi amar, iar apoi oftă, amintindu-și modul în care s-a întemeiat familia surorii sale.

„Aceasta este una dintre dramele, sau tragi-comediile vieții moderne, fiindcă lumea (chiar) e o scenă, iar noi actorii ei, după cum a observat și Shakespeare, sau el a fost doar primul scriitor ce a exprimat acest gând”, își spunea Ioana, constatând cum virtualul se insinuează în mintea omului, păcălindu-l. De aceea, ea hotărâse, cu ceva timp în urmă, ca toate chestiunile serioase, cum ar fi găsirea perechii potrivite, să nu mai încerce a și le rezolva prin intermediul internetului, ci mediul on-line să rămână doar o oază de relaxare, sau un centru de recreere imaginar, deși acesta este inteligent transpus într-o formă abstractă de real.

***

În aceeași zi, dar mai pe seară și imediat ce s-a retras în camera sa de la hotel, Ioana s-a grăbit să-l apeleze pe Adi, fiindcă realiză că-l lăsase cam mult s-o aștepte, dar nu prea avusese de ales, nefiind singură în acea călătorie…

-Până la urmă, te-ai măritat, ori ba?, o întrebă din nou Adi.

-Ba, însă am „circumstanțe atenunate”, îi răspunse în glumă prietena sa.

-Ia să le aud!, o îndemnă Nebunelul, însoțindu-și cuvintele cu un emoticon gânditor.

Ioana râse atunci, fiind de două ori fericită: o dată pentru că „vorbea” iarăși cu el, iar a doua oară fiindcă era neschimbat, de parcă ultima dată comunicaseră ieri. Apoi fata noastră începu a-i povesti, iar dialogul lor curgea la fel ca înainte, asezonat pe alocuri cu emoții împărtășite, pe care Ioana le gustă ca pe niște delicatese senzoriale.

***

Adormi fericită în acea noapte, ca fiecare om după ce a depășit o cumpănă a vieții sale, sau a trăit un eveniment nu doar important, ci și încărcat de emoție, fie aceasta și… virtuală.

-VA URMA-