Era o dimineață răcoroasă de sâmbătă, prima de acest fel din acea vară fierbinte. Ioana se afla în tren și gândea… „Vor fi surprinși să mă vadă, însă nu cred că nu mă vor primi, iar astfel voi putea lămuri chestiunea cu Silviu!”, după care închise un pic ochii, pe care și-i simțea obosiți, fiindcă nu mai dormise bine de nu mai știa câte nopți. Da, de prea mult timp, nu se mai lipea nici somnul de ea, culcându-se după miezul nopții și trezindu-se tot înaintea zorilor.

Ținea ochii închiși acum, dar nu putea ațipi, fiindcă avea în compartiment, chiar vis-a-vis de ea, două tovarășe de drum vorbărețe tare. Însă, culmea!, Ioana nu se simțea deranjată de acestea, fiindcă dialogul lor spunea o poveste și, cum ei îi plăceau poveștile, se delecta ascultând-o pe aceasta.

-Cum zici că se numește site-ul?, întreba doamna mai în vârstă.

-„Sentimente” și nu se poate să nu fi auzit de el, fiindcă i se face reclamă mare la televizor!, îi răspundea cea mai tânără, a cărei voce îi suna Ioanei tare bine, fiind caldă și melodioasă.

-Cu cei doi tineri de la restaurant, da, știu reclama și-mi place, e foarte inspirată!, zise prima femeie, din nou.

-Ei bine, cum ziceam, m-am bucurat să văd că-mi scrie acel bărbat ce-mi părea un Făt Frumos, fiind blond, cu ochii albaștri, iar descrierea sa de la profil spunea o poveste pe care-mi era drag s-o citesc și recitesc…

-Ce zicea în descriere?, o întrebă tovarășa sa, iar Ioana se bucură, fiindcă și ea își dorea să afle.

-Scria că nu are pereche încă, dar că speră din tot sufletul să o întâlnească pe ea, care să-i semene în unele și să-l completeze în altele, iar apoi se descria pe sine…și atât de frumos! După care zicea ce așteptări are de la perechea sa, iar eu mă regăseam în absolut toate acele „cerințe”, dacă le pot numi astfel. Și încheia cu câteva versuri, foarte reușite.

-”Inima femeii este ca timpul de primăvară” spune un proverb japonez. Așa că lasă-mă să ghicesc: Te-ai gândit imediat că el este perechea ta!, exclamă însoțitoarea sa.

-Păi, coincidența a făcut ca el să-mi scrie, exact în momentul în care eu mă gândeam că ar fi prea frumos să se întâmple asta! Nu știu, dragă Edith, dacă îți poți imagina emoția pe care am simțit-o atunci când i-am văzut mesajul?

-Sigur că-mi pot imagina, Ilenuță dragă, însă mă tem că nu îmi va plăcea povestea ta până la final, fiindcă Făt Frumos și Ileana Cosânzeana există doar în basme…

-Că bine zici! Însă acest adevăr mi s-a revelat, din păcate, cam prea târziu!

-Așa se întâmplă de fiecare dată, sau cu fiecare fată, iar dovada e cântecul Mădălinei Manole, „Fată dragă”, îl știi, da?, îi replică Edith, iar apoi fredonă un pic.

-Da, îl știu, după cum știu și cuvintele Gretei Garbo (parcă), ce zicea că „de obicei, asta li se întâmplă altora”!, îi răspunse Ileana, iar apoi râse amar.

-Ei, nu te întrista, te rog, și zi-mi povestea mai departe, că-s tare curioasă!

-Chiar dacă nu are happy end?, o întrebă Ileana.

-Draga mea dragă, happy end-ul e ficțiune, în viața reală există doar momente fericite, iar idealul e să creăm cât mai multe dintre acestea! Zi-mi, ai avut parte de clipe fericite alături de Făt Frumos?

-O, da, deși cam… neconvenționale, răspunse fata, iar Ioana îi simți zâmbetul de pe buze, așa că întredeschise un ochi, ca să verifice dacă acesta exista cu adevărat și se bucură să-l și admire, fiindcă avea un zâmbet tare frumos Ileana Cosânzeana cea modernă.

-Hmmm, neconvenționale zici? Ei, acum chiar sunt curioasă așa că, te rog, nu mă mai fierbe și continuă!, o grăbi Edith, iar Ioana ciuli urechile, așteptând și ea nerăbdătoare continuarea.

-Am început prin a ne răspunde la mesaje unul celuilalt, iar cuvintele curgeau de parcă ne-am fi cunoscut de o viață, nu de 10 minute. După vreo două ore de scris, el m-a întrebat dacă nu am obosit a scrie și de n-ar fi mai simplu să ne auzim, iar eu i-am răspuns scriindu-mi numărul de telefon. Mi-a mulțumit pentru încredere și, la rândul său, și-a scris numărul, iar apoi ne-am auzit. Vocea sa semăna perfect cu a lui Radu Beligan, așa că l-am întrebat, bineînțeles, dacă nu cumva sunt rude. Mi-a răspuns că e doar o coincidență fericită, întrucât și el îl admira pe marele actor. Apoi m-a invitat în oraș, spunându-mi… „Nu ar fi mai plăcut să vorbim față în față, eventual savurând și două sucuri, sau altceva bun?” M-am gândit doar vreo două clipe înainte de a-i răspunde… „Ba da, sigur că ar fi, dar te-ai gândit și unde vom savura acele două sucuri?”, mai zise Ileana, după care se opri brusc din povestit.

-De ce te-ai oprit? Te ascult, de asta n-am mai zis nimic, iar zâmbetul meu e pentru că sunt surprinsă de curajul tău de a-ți da numărul de telefon atât de repede, iar apoi să accepți și o întâlnire, deși vă cunoșteați doar din câteva cuvinte schimbate, despre care nu aveai de unde ști că sunt sincere, ori ba!, spuse Edith, ce avea o voce gravă, iar Ioana se întreba dacă e așa pentru că fumează, sau pur și simplu, prin gene, a moștenit această tonalitate, aproape masculină.

-Sinceră să fiu, dragă Edith, și eu am fost surprinsă și sunt încă, privind retrospectiv, însă în acele momente, simțeam că pot avea încredere în el, mai întâi datorită cuvintelor sale, iar apoi vocea lui, cu inflexiunile lui Beligan, la fel, mă îndemna să-mi deschid sufletul, sau să i-l așez în palmă, cum se mai spune, simți nevoia a se justifica tânăra noastră.

-Ah, nu te judec și nici nu e nevoie să mi te explici! Ileana, m-ai înțeles greșit! Vei fi poate surprinsă, dar m-am regăsit în tine, fiindcă așa suntem noi toate, la prima tinerețe. Da, ne-a făcut Dumnezeu credule, până ne frigem, de vreo două ori…fiindcă nu învățăm din prima. Dar spune-ți povestea mai departe, te rog!

-Ne-am vorbit să ne întâlnim în centru și să mergem apoi la un local de acolo, unde am fi vorbit pe îndelete și exact ca acei doi tineri frumoși din reclama despre care am povestit mai înainte. În clipa în care l-am zărit și ni s-au întâlnit privirile, am simțit cum mă pierd într-a sa. Mi-a oferit brațul și apoi am împărțit o aceeași umbrelă, întrucât afară ploua, deși nu tare, dar nici ușor. Apropierea sa mi-a trezit toate simțurile și am început să tremur, involuntar, iar el m-a întrebat dacă îmi e frig, iar apoi, cu un gest protector, m-a luat cumva în brațe, îmbrățișându-mi spatele și punându-și o mână pe umărul meu, iar cu cealaltă ținea umbrela. Nu cred că mai e nevoie să descriu ceea ce am simțit atunci, ci zic doar că fluturașii au preluat controlul!

-Mi se pare normal, Ilenuță dragă, tu te simțeai ocrotită de atitudinea sa, iar mintea îți era tulburată de apropierea bărbatului, îi răspunse Edith.

-Întocmai! Când am ajuns la Spring Time, fiindcă acolo am intrat, ne-am așezat la o masă și am început a vorbi, iar eu am constatat că el își tot apropia scaunul de al meu, fiind așezați de o parte și de alta a unui colț de masă…

-Aha, vizualizez, zi-mi mai departe!, îi confirmă că o urmărește tovarășa sa de drum.

-La un moment dat, el mi-a atins mâna ce era pe masă, mângâindu-mă ușor, doar cu un deget, iar eu simțeam ceva ca un curent electric ce-mi străbătea tot corpul, pornind din brațul pe care îl atingea el. Aș fi vrut să-l opresc, însă nu am putut, fiindcă-mi era atât de bine! Atunci el, simțindu-se desigur încurajat, și-a apropiat mai mult scaunul de mine și a început să mă sărute. Nu am cuvinte care să poată descrie acel sărut, fiindcă eu însămi nu am crezut vreodată că aș putea simți atât de intens și nu mai conta că eram într-un spațiu public, înconjurați (pe la alte mese) de… studenți (cred, fiind foarte tineri). Iar eu sunt o timidă, cum mă știi și, cu toate acestea, nu aș fi vrut ca acea apropiere să se termine vreodată, fiindcă îmi era ca hrana, sau ca apa, ori chiar ca aerul. Da, fiindcă nu mă puteam lipsi de acel sărut și de acea atingere, sau de mângâierea brațului meu și fiorul transmis prin tot trupul…nu, nu exagerez, doar simțurile sunt niște minuni, nu-i așa?

Ileana coborâse foarte mult tonul, vorbind atât de încet, încât abia mai putea fi auzită, ceea ce era firesc, având în vedere detaliile intime pe care le oferea prin povestea sa, care erau doar pentru urechile companioanei sale, desigur, însă Ioana auzi și ea, locul său fiind chiar în fața povestitoarei. O asculta cu ochii închiși, fiindcă i se părea că așa aude mai bine, dar și pentru a fi discretă.

-Nu se poate, tu, Ileana, pur și simplu, nu mi te pot imagina astfel, dar te cred, fiindcă citesc pe fața ta o întreagă gamă de emoții, fată dragă!, zise atunci Edith.

Aceste cuvinte au fost rostite tot în șoaptă, însă Ioana le-a auzit și a deschis ochii, ca să vadă măcar vreo două note din gama aceea de emoții, iar chipul fetei din fața sa era acum roșu ca flacăra. Întâlnindu-i privirea și, probabil, înțelegând că a auzit-o, Ileana coborî ochii în pământ, clipind des. Ioana se gândi imediat că, jucând un pic de teatru, ar putea schimba acest moment penibil într-unul obișnuit. I se adresă fetei:

-Mă scuzați, știți cumva ce gară urmează, fiindcă mă tem că am dormit prea mult?

-Nu știu, îi răspunse fata, iar apoi privi la ceas și continuă… dar după căt e ora, urmează stația noastră, Edith, i se adresă tovarășei sale, privind-o în ochi.

Ioana se uită și ea la ceas și constată că, la fel, urma să coboare, așa că-și spuse în gând… „Chiar că am dormitat prea mult, sau m-a furat povestea!”, iar apoi zise și tare:

-E și stația mea, mulțumesc!, iar Ileana îi zâmbi și nu mai avea fața roșie, ceea ce-i confirmă Ioanei că și-a jucat bine rolul.

***

După vreo 30 de minute, Ioana suna la ușa alor săi și-i deschise Violeta, care-i zâmbi larg, iar apoi strigă în direcția camerei de zi:

-A venit Ioana! „Surprize, surprizeeeee!”, iar apoi se dădu la o parte din ușă, făcându-i semn surorii sale să intre.

Părinții îi ieșiră de îndată în întâmpinare și, surprinzător de afectuoși, o îmbrățișară urându-i „Bun venit!” și chiar păreau bucuroși s-o vadă. Exista însă cineva care chiar era fericită să-și întâmpine „tușica”, iar aceasta era Carla, fiica Violetei, care-o îmbrățișă strâns pe Ioana, parcă ne-mai-dorind să-i dea drumul, doar îi declarase în urmă cu mai puțin de un an… „Ioana, tu ești cea mai bună prietenă a mea!”, iar sentimentul nobil era reciproc, desigur.

După ce Carla se desprinse de ea, o trase de mână pe mătușică înspre camera frățiorului său, spunându-i:

-Hai să ți-l arăt pe bebe, vrei?

-Sigur că vreau, dar să nu-l trezim!, îi răspunse Ioana.

-Nu vorbim, ci doar ne uităm, iar apoi ne întoarcem aici, unde putem schimba impresii, îi răspunse nepoata, folosind aceste expresii de oameni mari, care-i smulseră Ioanei un zâmbet, iar apoi Carla făcu și acel gest prin care mima un fermoar tras peste gură.

***

După-amiaza trecu fără evenimente deosebite, ci doar au vorbit despre bebeluș, dar și despre Carla când fusese ea un bebeluș, Ioana povestindu-i că avea doar două zile atunci când a văzut-o pentru prima oară. Fetița asculta încântată și își tot îmbrățișa mătușa, emoționată foarte tare de poveștile de când era ea însăși cât o păpușică de micuță.

În timp ce Ioana povestea, Violeta își tot privea sora și, la un moment dat, îi spuse:

-Mă uit la tine și mă gândesc ce bine ți-ar sta cu altă culoare de păr, un blond cenușiu am în minte și, dacă vrei, aș putea să te vopsesc în seara asta!

În doar câteva secunde, Ioanei îi trecu prin minte o avalanșă de gânduri, fiindcă nu dorea să-și schimbe culoarea părului și își zicea că ar putea invoca oboseala tinerei mame, sau lucrul cu substanțe chimice nociv sănătății, ori chiar faptul că-i târziu, iar ea ar prefera să vorbească decât să tot evite a lămuri povestea pentru care venise, de fapt, în mod special, însă Vio sări în picioare, zicându-i cu un ton serios și un pic agresiv:

-Nu accept niciun refuz, mă duc să pregătesc vopseaua, fiindcă aș vrea să te fac frumoasă ca în gândul meu!, iar apoi ieși din cameră.

-Te rog, Ioana, fă-i pe plac surioarei tale, că poate așa te va mai ierta!, zise și mama.

-Dar, mama, nu are ce să-mi ierte, chiar nu s-a întâmplat nimic, ci e doar o mare neînțelegere și un joc murdar de-al lui Silviu, dar pe care eu i l-am deconspirat la timp, iar asta aș vrea să-i spun și Violetei!, zise Ioana pe nerăsuflate.

-Ioana, să nu mai faci niciun fel de discuții, fiindcă surioara ta nu ar mai putea suporta, fii bună și menajeaz-o, te rog!, zise și tata.

-Tata, în mintea ei e ceva ce nu s-a întâmplat, iar eu….

-Ioana, deajuns!, tună tatăl său, iar apoi continuă… Nu suntem proști și îl cunoaștem prea bine pe Silviu ca să-l credem pe el și nu pe tine. Să-ți fie rușine că ai încercat să-l seduci! În al 12-lea ceas, te rog, fii bună măcar o seară, atât îți cer!

Ce mai putea spune biata Ioana, când își vedea părinții atât de hotărâți s-o „învețe bunăcuviință”? Își aminti de vorba lui Cicero („Tăcerea e de aur”) și tăcu, iar apoi îi permise surorii sale să-i aplice vopseaua de păr, cu care stătu mai mult de o oră, fiindcă așa îi ceru Violeta și, deși o ustura capul, nu mai îndrăznea să se plângă, sau opună.

Când se spălă (în sfârșit!) pe cap, constată cu groază că părul îi era acum negru, încrețit și stătea vâlvoi, exact ca în comediile acelea în care un actor își bagă, din greșeală, degetele în priză și se curentează până în vârful firelor de păr.

Deodată auzi un hohot de râs înăbușit și-și văzu sora privind-o cu o satisfacție diabolică în ochi, confirmată mai apoi și de cuvintele sale:

-Acum nu te va mai plăcea nici Silviu și nici vreun alt bărbat, cel puțin câteva luni de acum înainte. Ai timp, prin urmare, să reflectezi la crima săvârșită și asta să-ți fie lecție și să nu mai faci niciodată ce mi-ai făcut mie, sora ta!

Ioanei îi era rău, nu numai din cauza șocului de a-și vedea podoaba capilară distrusă, ci și pentru că era obosită tare, iar substanțele chimice care-i stătuseră mai mult de o oră pe cap, cu siguranță, îi afectaseră și acestea starea fizică. Își pierdu cunoștința.

Când se trezi din leșin, era întinsă pe canapea și își simțea obrajii arzându-i, iar mai apoi înțelesese că mama ei îi trăsese câteva palme pentru a o readuce-n simțiri.

-Slavă Domnului, s-a trezit!, zicea o voce de copil, ce era a Carlei, desigur.

-Hai, toată lumea la culcare!, zise atunci tatăl său, continuând cu… Ai întrecut măsura, Violeto! Ce voiai, s-o omori?!

-Nu, desigur, ci doar s-o învăț minte!, îi răspunse Violeta.

Dacă nu i-ar fi fost atât de rău, Ioana ar fi plecat acasă la ea în acea seară, dar își simțea capul greu și credea că are și febră. Abia aștepta să vină mâine și doar bucuria Carlei de a o avea alături pe mătușica sa îi mai însenină un pic sufletul și gândurile.

A doua zi, se trezi înaintea zorilor și, îmbrăcându-se repede, ar fi vrut să fugă de îndată, dar se opri o clipă, amintindu-și că trebuie să-și ia totuși la revedere de la un suflețel nevinovat. Intră în camera Carlei, își sărută nepoata pe frunte, iar aceasta se trezi, întrebând-o:

-Pleci deja, tușică?

-Da, puiuț, îmi pare rău, dar trebuie să plec, însă ne auzim la telefon, da?

-Ne auzim la telefon, da!, îi răspunse Carla cu voce somnoroasă, iar apoi adormi la loc imediat, așa cum fac toți copii, iar Ioana o mai pupă ușor și pe obrăjor, după care plecă.

***

Ajunse acasă la ea și făcu un duș prelungit, iar apoi se băgă în pat, însă nu putea să adoarmă, de gânduri, deși era obosită tare și nici nu se simțea prea bine. Părul aspru și încrețit îi crea o stare de disconfort de intensitate maximă. Nici nu suporta să-l atingă, așa că se hotărî să scape de el. Luă mașina de tuns ce fusese a lui bunicu și-i atașă piesa cea mai îndepărtată de lame, fiindcă spera să se tundă foarte scurt, dar nu zero. Mașina i se încurcă în păr însă și doar cu o foarfecă o mai putu desprinde. Atunci își zise… „Și dacă m-aș tunde aproape zero? Port o basma sau îmi cumpăr o perucă, dacă nu mi-o plăcea cum îmi va sta!”

Cu acest gând îndrăzneț în minte, trecu la acțiune exact ca Demi Moore în filmul G. I. Jane. La final, mai avu un șoc, văzându-se în oglindă fără podoaba capilară. Însă apoi, cu un efort, își zâmbi și îi plăcu imaginea ei veselă, ce aducea cu a unui băiețel poznaș, dar mai avea nevoie de încă o părere, așa că porni laptopul, intră pe site-ul de socializare și-l apelă pe Nebunelul:

-Bună, Adi! Ești?

-Prezent la apel, Nebunelia! Nu-mi spune, că știu, ai făcut dragosteeeee!!

-Nu știi nimic, Nebunelule! Dar am noutăți, ești pregătit?

-Shoot! (știi English, da?)

-Da, știu și acum ai intuit corect, chiar te vei simți ca împușcat după ce-ți voi povesti, fiindcă telenovela a devenit tragedie, dar sunt bine, nu te speria, doar cheală!

-Adică la fel ca Sinead O’Connor? Sper că glumești!, scrise Adi.

-Ai timp de stat la povești? Sau îți scriu un rezumat?, întrebă Ioana.

-Și să mă lipsești de detaliile picante? Nooooo! Vreau povestea întreagă, iar eu scriu apoi morala și suntem coautori la publicare, ce zici?

Ioana începu a-i povesti, mai întâi despre cine i s-a descoperit a fi Silviu, continuând apoi cu dialogul din tren, ca să mai destindă atmosfera înainte de a încheia cu povestea pierderii podoabei sale capilare.

-Vreau să te văd!, îi scrise Adi, imediat ce ea îi povesti aventura cu mașina de tuns.

-Ok, inițiezi tu apel video, sau eu?, întrebă Sinead a noastră, iar Adi îi răspunse apelând-o.

–Uau, tu și cheală ești sexy!, îi zise de cum o văzu. De te-ar vedea soră-ta, ar muri de ciudă, fiindcă îți stă foarte bine, parcă ai fi un puști ce tocmai pregătește o ghidușie! Dacă Silviu nu ar fi fost un idiot și te-ar vedea acum, s-ar îndrăgosti de tine! Nu ai nevoie de perucă, stai liniștită!

-Mulțumesc, Adi! Nici nu știi cât mă bucură cuvintele tale!, îi zise Ioana fericită.

-Să crești mare și să-ți vină odată mintea aia la cap! Nooooo, îmi fac degeaba iluzii, știu, fiindcă pentru a învăța dintr-o lecție e musai să suferi, ori tu nu suferi, fiindcă își stă bine cheală, așa că o vei ierta pe sor-ta și-i vei găsi scuze, ceea ce pe mine mă scoate din pepeni!!

–Silviu e principalul vinovat, dar nici Vio nu-i un înger, ai dreptate!, îi răspunse Ioana.

-Gata, închid video, că om sunt și eu, și mi-i greu să văd așa o frumușață inaccesibilă mie!, mai zise Adi, apoi îi făcu un semn amical cu mâna și închise.

-Îți mulțumesc că ai liniștit furtuna de pe marea sufletului meu!, îi mai scrise Ioana, iar apoi, prin câteva cuvinte, cei doi prieteni virtuali și luară rămas bun.

………………………………………………………..

-VA URMA-