Se afla într-una dintre sălile de lectură ale bibliotecii, în cea mai mare, cam friguroasă, după părerea ei, așa că Ioana își trase pe ea pulovărul, pe care și-l luase cu sine, într-o sacoșă. Oscilase mult dacă să-l ia ori ba, însă dimineață, chiar înainte de a ieși pe ușă își zise: „Mai bine regret că l-am cărat degeaba, decât să-mi fie frig și să risc o răceală, sau să fiu nevoită a pleca prea curând!” și, cu acest gând în minte, îl împături, ca să ocupe cât mai puțin spațiu în pungă, iar apoi plecă în grabă.

Era una dintre acele zile de vară caniculare, însă chiar și atunci, sala de lectură, situată la demisol, era cam neprimitoare pentru cititorii săi, din cauza frigului, supărător și vara. „Ar avea nevoie de un sistem de încălzire mai eficient”, își zise tânăra femeie, bucurându-se că ea se simte confortabil, fiind acum îmbrăcată călduros și își continuă apoi studiul pentru care venise.

Deodată, telefonul aflat lângă ea pe masă începu a vibra. Se uită în ecranul acestuia și văzu că are un mesaj de la prietenul ei virtual Adi.

-Bună, Nebunelia, ce mai faci?

-Bună, Adi, dar de ce îmi zici Nebunelia?, îl întrebă Ioana, deși n-o deranjase apelativul, ci doar o amuză. Îi suna nostim, mai ales venit de la el, ce era cam… Nebunelul.

-Ei, de ce?! Așa mi-a venit! Să nu-mi spui că te deranjează formula de alint, fiindcă e cu afecțiune aleasă. Mă gândeam aseară… Ioana, Nela și apoi Nebunelia!, scrise el ca răspuns, iar fata noastră se gândea „Ce repede scrie! Ha, e haios!”, iar apoi îi răspunse:

–Nu mă deranjează, numai că nu pot sta pe net acum, fiindcă sunt la bibliotecă și am venit aici ca să studiez ceva…important.

-Bineînțeles că nu poți sta, fiindcă așa faci tu de fiecare dată, fugi, și ar fi fost de mirare să nu faci la fel și acum!, îi replică Adi, adăugând și un emoticon supărat.

-Nu fug de tine, însă acum chiar nu-ți mai pot scrie, fiindcă am de terminat o documentație și e cam urgentă, răspunse Ioana.

-Bine, fugi! Fugi!!

–Paaa!

-Papapa!

Ridicând ochii din telefon, Ioana observă privirea plină de reproș a bătrânei bibliotecare și sesiză atunci că era din cauză că ea zâmbea fără motiv, în aparență, fiindcă, în esență, era emoționată de la schimbul de cuvinte cu Adi. „Probabil se întreabă de ce zâmbesc, sau cine știe ce o fi acum în mintea dumneaei?”, își zise. Se strădui apoi să se oprească din zâmbit, dar nu reuși, deși își mușcă obrajii și buzele pe la interior, însă inima era cea care zâmbea, de astă dată.

Îl cunoscuse pe Adi în urmă cu aproape patru ani și îi plăcuse încă de la început să comunice cu el, fiindcă era glumeț și scria povești frumoase, iar aceste două calități ale sale o determinaseră să ignore faptul că era însurat, iar ea nu era măritată și, prin urmare, pericolul de a se îndrăgosti de un bărbat inaccesibil era cât casa, cum s-ar spune. „Da, fiindcă noi femeile ne atașăm, uite! Iar apoi ne alegem și cu inimioara frântă, pentru că așa funcționează mintea noastră și gândul ne zboară degrabă la… happily ever after!”, își tot propunea ea să-i scrie, dar tot amâna acest dialog de încheiere, pentru că mintea îi era deja subjugată de inimă. Nu se cunoscuseră în realitate, dar se auziseră și văzuseră în câteva rânduri pe ecran, deși fuseseră întrevederi scurte, de cel mult două minute, fiindcă Ioana nu se simțea confortabil într-un apel video, ci prefera să-i scrie, fiind o fire timidă.

Telefonul îi vibră iar, dar nu mai era un mesaj, ci de astă dată, intra un apel de la un număr pe care nu-l avea în agendă. Ioana se ridică șoptind un… „Scuze!” bibliotecarei și ieși din sala de lectură pentru a răspunde.

-Alo, da!

-Alo, sărut-mâna, Ioana, Silviu la telefon! Ne-am cunoscut acum cinci ani, când eu am ieșit în oraș pentru prima oară cu sora ta, iar tu împreună cu fiica ei, Carla, ne-ați însoțit la acea plimbare, îți amintești?

-Desigur, Silviu, bună!, răspunse tânăra femeie.

–Dacă ai ști ce mă bucur că îți amintești, fiindcă eu sunt venit de curând în oraș, iar tu ești singura mea cunoștință de aici!

-S-a întâmplat ceva și ai nevoie de ajutor, Silviu?

-A, nu, stai liniștită! Doar că sunt nou în oraș, atât, și mi-ar plăcea, dacă și ție, să ne vedem și, poate, să mergem împreună la un spectacol de teatru…

-Silviu, nu știu ce să zic, situația e cam delicată, fiindcă tu ai ieșit cu sora mea, iar acum vrei să ieși cu mine, iar asta nu cred că i-ar plăcea Violetei, sper să mă înțelegi și să nu te superi că te refuz!, îi răspunse Ioana.

Sigur că își amintea de Silviu și de întâlnirea aceea, el fiind un bărbat șarmant. Chiar s-a bucurat pentru sora sa, deși aceasta nu fusese prea impresionată, după cum i s-a confesat mai apoi.

„Da, e musai s-o sun pe Violeta!”, își zise, fiindcă nu știa ce s-a mai întâmplat după aceea, sora ei și cu ea locuind în orașe diferite și nefiind apropiate nici spiritual. Pe Ioana o crescuseră bunicii, iar pe Violeta, părinții și, de aici, diferențele de educație, afecte și caracter.

-O poți suna pe Violeta, să o întrebi dacă ar deranja-o, fiindcă eu nu cred că ar avea ceva împotrivă, doar ea s-a recăsătorit și are acum un bebe mic, din câte știu!, îi zise în continuare Silviu, întrerupându-i gândurile.

-Desigur, am s-o sun și ne auzim mai apoi, Silviu, deși am o strângere de inimă, îți spun sincer, fiindcă sora mea este în depresie post-partum, acum. Și eu aș prefera să n-o tulbur cu amintiri, poate, neplăcute, doar voi doi v-ați despărțit…

-Ne-am despărțit pentru că ea a fost cea care nu m-a vrut și adevărul e că și eu te-am plăcut mai mult pe tine, însă tu locuiai în alt oraș, atunci erai doar în vizită la părinți, iar eu nu cred în relațiile la distanță. Te rog, sun-o pe Vio, care nu va fi împotrivă, doar ea și cu mine am rămas amici și ne mai scriem pe facebook, uneori. Apropo, îți pot trimite o cerere, te rog, mi-ar plăcea să ne împrietenim și pe acolo, ai vrea?

-Trimite-mi, iar eu o voi suna pe Vio, dacă zici că de la ea a pornit respingerea…

-Da, de la ea, deși m-am bucurat, recunosc, fiindcă de tine mă simțeam eu atras, cum ziceam. Iartă-mă că sunt așa direct, dar așa-s băieții! Dacă te deranjează ceva din ce-ți spun, oprește-mă, te rog!

-Sigur că te voi opri! Silviu, acum eu sunt la bibliotecă și am ieșit din sală ca să pot vorbi cu tine! De aceea, te rog, am putea să ne reauzim mai pe seară? Între timp, voi vorbi și cu Vio.

-Desigur, sărut-mâna, Ioana, la revedere și abia aștept să ne reauzim diseară!!

Înainte de a se reîntoarce la cărțile sale, Ioana i-a scris Violetei un mesaj scurt, întrebând-o dacă poate vorbi și, cum aceasta nu-i răspunse în următoarele două minute, înțelesese că nu-i pe fază, sau poate că dormea pe furate, ca orice mămică de bebeluș. Mai studie un timp, după care se opri, fiindcă-i tot fugea mintea la altele, așa că-și xerocopie materialele, zicându-și că va continua studiul acasă. Chiar înainte de a pleca, văzu intrând un apel de la sora sa. Își luă geanta pe umăr și sacoșa pe braț, ieșind în grabă din sala de lectură, pentru a putea răspunde la telefon.

-Alo, da! Te pup, sorella, ce mai faci? Sper că nu dormeai?!, zise Ioana.

-Ah, nu! Și eu te pup, Nela! Tocmai l-am culcat pe bebe și stăteam un pic cu ochii închiși, dar nu, nu dormeam…

-Îmi imaginez cât de epuizată trebuie să fii, așa că te las să dormi și vorbim diseară, că nu-i chiar grabă, zise Ioana, simțind oboseala din glasul Violetei.

-Ei, acum zi-mi, că m-ai făcut curioasă, sper că toate sunt bune, nu?

-Toate bune, nu-ți fă griji…doar că m-a sunat cineva, Silviu, cu care am ieșit noi trei la prima voastră întâlnire, de acum cinci ani, când ne-ai cerut mie și Carlei să te însoțim, îți amintești?

-Sigur că-mi amintesc, doar m-am împrietenit și cu mama lui, care m-ar fi vrut noră, dar eu l-am ales pe Nicu, fiindcă…. Dar lasă-mă pe mine, zici că te-a sunat?

-Da, mai adineauri, zicându-mi că s-a mutat aici și mi-a mai spus că ar vrea să ne revedem…

-Faci cum simți, dar eu nu te sfătuiesc!, zise cu un ton nervos, deși șoptit, Violeta.

-Am înțeles, prin urmare, voi doi ați fost iubiți…

-A, nu, dar tu nu te-ai potrivi cu el, fiind mai tânăr decât tine și te-ai simți bătrână lângă el, crede-mă!

-M-a invitat la teatru, iar eu n-am mai fost la un spectacol de… „un secol”, așa că i-aș accepta invitația, dacă tu zici că nu-ți place ideea doar fiindcă ți se pare că nu ne-am potrivi. El e un bărbat liber, eu sunt tot liberă, iar Silviu arată mai matur decât e. Și decât mine, așa că nu m-aș simți deloc bătrână.

-Mama e lângă mine și vrea să vorbească cu tine, zise atunci Vio, cu lacrimi în glas.

-Ok, dă-mi-o la telefon. Dar, Vio, sper că nu plângi?, mai întrebă Ioana.

-Cum poți să-i faci una ca asta surorii tale?!, auzi în telefon vocea mamei.

-Mama, bună! Stai așa, fiindcă n-am făcut nimic și nu înțeleg de ce plânge Vio, eu… chiar nu înțeleg oare cu ce am greșit?

-Sora ta e îndrăgostită de Silviu, iar tu vrei să ieși în oraș cu el!, exclamă mama.

-Îndrăgostită de Silviu și s-a măritat cu Nicu?! Iartă-mă, te rog, dar nu aveam cum bănui, sau intui, mai ales că e și proaspătă mămică, dar zi-i, te rog, să fie liniștită, fiindcă n-am să mai ies cu el acum! Păcat, fiindcă iar am sperat că mi-am întâlnit perechea și iar sunt dezamăgită, of!!

-E perechea surorii tale, nu a ta, fiindcă ea nu-l iubește pe Nicu, dar el a cerut-o, iar ea-și mai dorea un copil. A visat-o pe bunica, care i-a zis „Tu vei mai avea un băiețel și va fi o minune și o binecuvântare pentru…”, mai zise mama ei și se întrerupse brusc, șuvoiul lacrimilor copleșind-o pesemne.

Iar Ioana noastră asculta și se întreba dacă nu cumva visează, fiindcă ceea ce trăia părea acțiunea unei telenovele, nu o felie de viață reală și a sa. Se ciupi, iar durerea resimțită îi confirmă că asta era perfida realitate. Între timp, mama sa îi și închisese telefonul, în nas, cum s-ar zice. Trase aer în piept, pentru a se liniști, fiindcă nu voia să înceapă și ea a plânge, doar era în lume, nu acasă.

Însă două lacrimi tot îi încețoșară privirea, fiindcă, pentru a nu știu câta oară, înțelesese că e ca orfană și singură pe lume, deși nu era, dar așa se simțea de când îi muriseră bunicii, iar mama ei îi spusese „Vezi tu, draga mea, deși ești a noastră, nu prea ești, fiindcă noi te percepem ca pe o străină.” Nu mai era aceeași străină însă când ei aveau nevoie de ea, fiindcă atunci apelau fără nicio reținere, iar Ioana era întotdeauna acolo pentru ai săi.

Când venea însă rândul ei și apela la părinți, fără nicio remușcare, aceștia îi răspundeau „Nu te putem ajuta și nici sora ta nu poate, așa că trebuie să găsești o cale de a răzbi singură!” Și-i spuneau aceste cuvinte cu zâmbetul pe buze, iar uneori încheiau cu… „Vei reuși, nu avem nicio îndoială!” Adevărul e că reușea, întotdeauna, ajutată de prieteni, vecini, sau de alți oameni buni, sau interesați, la rândul lor.

După ce se mai dezmetici din șocul generat de acea convorbire telefonică de coșmar, Ioana simți nevoia să vorbească cu cineva despre toate aceste noi neliniști, să se confeseze și sfătuiască cu un alt om, iar gândul îi zbură la… nebunelul. Fiindcă mai ușor vorbești uneori cu un prieten virtual, despre care știi că nici nu te va judeca.

Grăbi pasul spre casă și, de îndată ce intră, porni laptopul și intră pe site-ul unde socializa cu Adi.

-Bună, Adi! Ești?

-Prezent la apel!, răspunse imediat prietenul ei.

-Poți vorbi?, întrebă Ioana.

-Cu tine, fată dragă, întotdeauna!

-Mulțumesc!, îi răspunse recunoscătoare „fata dragă”.

-Ei, acum nu te gândi că-mi ești dragă! Nici vorbă, ci ești doar o persoană cu care-mi face mare plăcere să vorbesc! O companie plăcută și atât! Ia zi-mi, cine te-a supărat? „Vrei să bat pe cineva?” (dacă nu puneam ghilimele, tu mă luai în serios sigur, iar eu chiar nu am chef să mă bat cu nimeni)

-Doamne, cât de repede scrii! Nu prea pot ține pasul cu tine.

-Nici nu trebuie, dar zi-mi care-i baiul?, întrebă Adi, iar Ioana îi povesti. El o citi, scriind doar din când în când un „ahaaaa”, ori „uau!”, sau alte formule de încurajat povestitoarea, iar când Ioana zise, într-un final…

-Îți mulțumesc pentru răbdarea de a citi, fiindcă aveam nevoie să mă descarc și sper că nu te-am încărcat acum pe tine?!

-A, nu, nici vorbă, așa că te rog, „încarcă-mă” și altă dată, îmi face mare plăcere! Povestești așa de frumos, de parcă urmăream o telenovelă. Și cum mie îmi plac telenovelele, de când mă uit la „Tânăr și neliniștit”, am fost foarte fericit să descopăr una nouă, neecranizată (încă). Iar acum pot să-ți zic ceva, dar fără să te superi pe mine?

-Mi-e teamă să întreb ce, dar hai să-mi fac un pic de curaj… să trag și aer în piept. Gata, zi-mi!

-Iartă-mă că-ți zic, dar ești proastă! Adică ai ocazia să faci dragoste „după 120 de ani” și mai stai pe gânduri? Sper că apreciezi că am scris „dragoste”, nu cuvântul ce-ți repugnă, deși-i tot aia, dar țin cont de sensibilitatea ta… of, te-aș bate, de aș fi lângă tine, ca să te trezesc odată la realitate!!

-…

-Nu mai zici nimic, te-ai supărat, văd, dar nu aveam cum să ți-o spun altfel, fiindcă mă disperi uneori! Auzi, de ce nu te duci tu la mânăstire, că tot trăiești ca o măicuță și cred că ai fi tare fericită acolo, printre suratele tale?, întrebă Adi.

-Nu am chemare pentru viața monahală, din păcate, altfel mi-ar fi mai bine acolo, ai dreptate!

-Nuuuuu, eu glumeam! Doamne, Dumnezeule, cu tine trebuie să zică omul „glumă!” și abia apoi s-o spună, of! Ziceai că vrei sfatul meu, care este ăsta: Pune mâna pe tip și bucură-te de viață, că-i unică și se trăiește real, nu prin cărți, ori pe net cu… de-alde mine!

-Ai uitat că sora mea…

-Sora ta e femeie măritată, a doua oară!

-De fapt, a treia oară, dar nu asta contează…

-Ba da, fiindcă ai și tu dreptul, nu numai ea, iar Silviu e liber și te place, ce vrei să-ți mai spun? „Domnul îți dă, dar nu-ți bagă și-n traistă”!!

-Ok, am să merg cu el la teatru, fiindcă n-am mai fost de… multișor!

-Îmi imaginez că tot de „120 de ani”…of, Doamne, ce mă fac eu cu tine?! E musai să te învăț… Când vei fi cu el, atinge-l, așa, pe braț, ca din greșeală, fiindcă bărbații sunt sensibili la astfel de atingeri. În timp ce vorbiți, adică. În rest, hai că vei fi bine și… să-mi povestești, neapărat!

Tare s-a mai frământat „fata noastră dragă” și după ce a închis laptopul, fiindcă își iubea sora, dar se iubea și pe sine, zicându-și că Adi are dreptate, merită să fie fericită, iar fericirea aia se simte mai bine în pereche. În același timp, se și imagina în brațele lui Silviu, iar fiorii născuți din acest gând o hotărâră să-l sune și să accepte întâlnirea. „După 120 de ani”, cum zicea Adi, începuse iar a visa și frumos, fiindcă fluturașii îi dansau tango în stomăcel, deși nu mai înțelegea nimic și se întreba pe cine iubește oare, pe Adi sau pe Silviu, că pe amândoi era imposibil?! De fapt, nu era deloc imposibil, ea fiind o femeie încă „tânără și neliniștită”.

Înțelegea, desigur, că pe Adi îl asociază unui „vis de iubire”, fiind un om bun, doar că soțul altei femei, iar pe Silviu îl privea acum ca pe un posibil viitor soț al său. Da, pentru că acolo se duc toate femeile cu gândul, la… „și ei s-au căsătorit, iar apoi au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”.

Însă apoi se mai gândi și se răzgândi iar, fiindcă îi fu milă de sora sa, care plângea și, la fel, de mama, fiindcă pe Ioana n-o lăsa inima să le ignore lacrimile. Așa că își zise… „Ia să o sun pe mama, ca să le liniștesc pe amândouă!” Atunci avu surpriza să constate că o blocaseră pe telefon… amândouă. Verifică și pe facebook, unde, la fel, o blocaseră. Tot așa și pe WhatsApp. „Ce repede m-au blocat peste tot!”, își zise, iar apoi îl sună pe Silviu, să-i spună că a dat naștere unui Tsunami emoțional cu invitația sa și să-l întrebe dacă mai era ceva în spatele acestei duble reacții dure.

-Da, de fapt, mai e ceva, dar ce mai e îți voi povesti între patru ochi, dacă vei vrea să ne vedem, nu la telefon!, îi răspunse el.

-Mi-am imaginat că trebuia să mai fie ceva, însă îmi voi ține în frâu curiozitatea, fiindcă nu-mi place jocul tău, prin care înțeleg abia acum că ai vrut să te răzbuni pe sora mea, iar de mine te-ai folosit, ca de un pion de pe tabla de șah. Te rog să nu mă mai apelezi niciodată! Am să închid acum. Adio!

După ce încheie convorbirea, Ioana își făcu un plan de bătaie în minte. Era important să lămurească lucrurile cu ai săi, deși, vorba lor, nu erau chiar „ai săi”, decât biologic, fiindcă emoțional și sentimental îi erau, din păcate, niște străini indiferenți, dar pe care ea îi iubea, ca o proastă, după cum o catalogase Adi. Da, era în firea Ioanei să nu poată ignora glasul sângelui, niciodată nu a putut, încă din copilărie. Acesta părea a-i fi destinul dramatic, iar ea nu i se putea opune, iată!

Însă uneori în viață, se mai întâmplă și miracole, sau poate că gândurile bune se întrupează, ca prin magie, iar realitatea se schimbă. E nevoie doar de un eveniment de același calibru cu o cometă, sau ca o eclipsă, ori, poate, asemenea Aurorei Boreale. Iar acel eveniment poate fi un om bun, ce-i pune seamănului său mai inocent gândurile în ordine, după ce i le ascultă, ori i le citește de pe o coală de hârtie electronică. Din fericire, astfel de oameni mai există, iar tu poți fi unul dintre ei. Pentru cineva anume, mintea ta, ce se descoperă prin cuvinte, poate găsi acea rezonanță în sufletul său.

Graiul a fost înaintea timpului, doar Biblia începe cu…

„La început, a fost Cuvântul. Și Cuvântul era Dumnezeu.”

…………………………………………………..

-VA URMA-