Era o zi cu soare și în luna lui Mărțișor, iar asta nu numai pe Pământ, ci și pe Tărâmul din Lumea Fermecată, unde nimfele pădurii își împletiseră coronițe din brândușe, ghiocei și lăcrămioare. Se prinseră apoi în horă, alături de zâne și elfi, dansând cu bucurie mare, nu numai datorită renașterii naturii, ci și pentru că tot primeau vești bune de la copiii cei temerari, iar cele două lumi paralele se schimbau încontinuu în din ce în ce mai fericite și mai pline de bunătate, bunăvoință și bună-cuviință. Fiindcă un om bun și fericit degajă în jur lumină, atât prin sine însuși, cât și prin gândurile sale bune și atrage astfel oamenii ca un magnet de energii pozitive. Și-i schimbă totodată, înveselindu-i pe loc de sunt triști, fiindcă stările de spirit se pot transmite, sau, mai bine zis, dărui, chiar și neintenționat. Prin urmare, toate spiritele fermecate dansau, cântau și se bucurau.

Deodată, se auzi un tunet și toată suflarea amuți, mai ales că se întunecă și cerul, acoperindu-se de nori grei și aducători de furtună. Așa se întâmpla de fiecare dată când copiii aveau de dus o bătălie grea, fiindcă în vâltoarea luptei, fără să vrea, cel puțin unul dintre ei mai întrupa și gânduri negre, ce aveau ecou și în Tărâmul din Vis.

Ce se întâmplase oare? Vă voi povesti de îndată.

Trecuseră doi ani de la întâmplările relatate anterior. Acum, cei trei copii aveau 11 ani și se reuniseră în familia cea bună și iubitoare. Iar dacă sunteți curioși ce s-a mai întâmplat de la ultima mea povestire, vă voi spune, dar pe scurt.

După cum, cu siguranță, ați intuit, lui Florian cel Curajos i-a fost cel mai greu, la început, „în sânul familiei” celei rele. Însă cu multă-multă răbdare și cu o mare încredere de sine, a reușit să ignore, sau să evite atacurile „alor săi”, mai ales că, din fericire, nu a fost niciodată singur, ci i-a avut mereu alături pe Andu cel Viteaz și pe Gând Bun. Împreună, au reușit să reziste, susținându-se reciproc.

În acea zi de început de primăvară, în curtea școlii, se desfășura o întrunire a celor mai buni copii-scriitori, cu vârste cuprinse între 11 și 15 ani, iar Gând Bun participa și ea, întrucât scrisese o carte de ficțiune, pe care o numise „Uimitoarele aventuri ale celor Trei Gânduri Bune”. Frățiorii săi și cu ea știau că descrisese acolo tot ceea ce trăiseră împreună și că nu era deloc ficțiune, însă la sfatul Zânei Zânelor, optaseră pentru această categorie. De ce? Răspunsul bunicii lor fermecate fu’ acesta:

-Nu toți oamenii pot înțelege puterea creatoare a gândului și uneori e mai înțelept să le povestești astfel încât doar să le pară verosimil, chiar dacă realitatea nu este chiar aceea.

Cartea cutezătoarei Gând Bun a avut un succes nesperat, fiind citită și lăudată de majoritatea copiilor de la ei din școală, fiindcă, prin bunăvoința unei edituri pentru copii, ieșise de sub tipar în nu mai puțin de trei sute de exemplare, care se dăduseră ca pâinea caldă, fiind primite cu entuziasm și dragoste de aventură, fie aceasta și o fantezie a copilăriei.

Însă așa cum se întâmplă în viață întotdeauna, nu toată lumea s-a arătat bucuroasă de reușita fetiței. Printre ceilalți copii cu talent la scris se număra și prietenul său, Daniel, care scria și el foarte frumos, atât ficțiune, cât și non-ficțiune și publicase deja trei cărți, fiind și mai mare decât cei trei frățiori, atunci el având deja 15 ani.

Înainte de acea primă conversație a Andreei cu viitorul Andu cel Viteaz, când fetița noastră avea aproape 8 ani, l-a cunoscut pe Daniel. Era în vizită acasă la el, unde a mers într-o zi, împreună cu mama sa Ileana, cele două mămici fiind prietene bune, încă din copilărie. Deși erau mai mult de patru ani între ei, cei doi copii s-au împrietenit foarte repede, iar Daniel îi spunea Andreei cât de mult îi place lui să scrie și că are în minte un roman de ficțiune.

-Povestește-mi, te rog, un pic despre subiectul romanului tău!, îl rugă fetița, fiind tare curioasă, normal.

-Cu plăcere!, zise băiatul, iar apoi continuă: Imaginează-ți că întreg Universul e doar o celulă dintr-un organism uriaș, de forma unui om, ce trăiește într-un Univers și mai mare, bineînțeles, care-i la rândul lui tot o celulă dintr-un om…și tot așa, înțelegi?!

-Da, înțeleg și mi se pare un subiect extraordinar! Abia aștept să-ți scrii cartea, iar eu s-o citesc apoi!

-Am început-o deja, dar numai ca schiță și documentație, fiindcă îți dai seama că am multe de studiat despre macro- și micro-univers!

-Nu știu ce sunt micro- și ce mai ziceai?, îl întrebă Andreea.

-Așa e, nu ai învățat încă despre acești termeni, ești prea mică pentru a ști, te rog să mă ierți și dă-mi voie să-ți explic! Știi ce este Universul, iar macro înseamnă mare...

-Și micro înseamnă mic…, intui fetița noastră.

-Întocmai! Ei bine, oamenii de știință au descoperit că există o asemănare între cum arată Universul și cum arată un organism privit la microscop. Știi ce e un microscop?

-Da, știu, tati are unul și am privit și eu prin acesta!, zise entuziasmată Andreea.

-Cum spuneam, Universul se regăsește cumva în ceea ce vedem privind printr-un microscop…, își continuă Daniel explicația.

-Cred că am înțeles, macro-universul e cel mare, iar micro este cel pe care-l vedem la microscop!, exclamă dintr-o dată fetița.

-Da! Ești un copil deștept, Andreea, te felicit! Ai încercat vreodată să scrii o poveste, adică să-ți pui imaginația la treabă și gândurile să le așterni apoi pe hârtie?

-Uneori la școală, scriu compuneri, dar mai mult nu am scris, îi răspunse copila.

-Mie îmi place mult de tot să scriu, dar și mai mult să fiu citit și ideile mele apreciate. Nici nu știi cât contează laudele! Pur și simplu, îmi dau aripi!

Andreea îl asculta și se gândea că va scrie și ea, de îndată ce va ajunge acasă, ceea ce și făcu. Și constată că-i place să scrie și chiar să se distreze creând rime. Întrucât îi plăceau fabulele lui Anton Pann, își propuse să încerce a transpune în versuri o fabulă a lui Esop, cu o broască țestoasă și un iepure, pe care o auzise de curând. Acest joc al minții o înveseli, iar când îl revăzu pe Daniel, îi zise pe nerăsuflate:

-Ai avut dreptate, e atât de distractiv să scrii, iar când îmi sunt lăudate creațiile literare, mă simt minunat, ca o scriitoare adevărată, așa cred!

-Ești o scriitoare adevărată în devenire!, îi răspunse băiatul, zâmbindu-i. Mă bucur din suflet că ți-ai descoperit plăcerea de a scrie și uite, ca să te stimulez suplimentar, îți spun despre noua mea idee de roman, ce este despre doi oameni care seamănă ca două picături de apă, deși nu sunt rude, iar de aici iau naștere o mulțime de gânduri, care doar atât așteaptă, să le aștern pe hârtie.

În acel moment, Andreea se gândi la Florian, băiețelul ce locuia în casa de peste drum de a sa, care semăna ca două picături de apă cu frățiorul ei Andrei și-i zise lui Daniel:

–E o idee bună…, și nu avu timp să zică mai mult, fiindcă apăru mama sa, ce-i spuse:

-Hai acasă, Andreea! Ia-ți la revedere de la prietenul tău, fiindcă e timpul să plecăm!

*

Revenim în prezent și în curtea școlii, în care Andreea îl căuta acum cu privirea pe Daniel și, imediat ce îl zări, se îndreptă spre el, strigându-i:

-Daniel, Daniel, ce mă bucur să te văd! Ce mai faci?

-Nu așa de bine ca tine!, îi răspunse cu malițiozitate băiatul, iar fetița îngheță, pentru că el îi întoarse și spatele mai apoi.

Andreea îl privi un timp cum discuta cu alți colegi de-ai lui, unii scriitori și ei, alții doar admiratori, sau admiratoare, cum râdea împreună cu aceștia, dar ne-mai-aruncându-i ei nici măcar o privire, ci o ignora, pur și simplu, tratând-o cu spatele. Iar copila se întreba oare cu ce i-a greșit și se întrista că nu-i poate cere părerea despre primul ei roman. Lui, un scriitor adevărat și ale cărui laude ar fi contat enorm pentru ea. Adora romanul scris de el, ca și zecile de nuvele, sau poezii, atât de frumos concepute, încât fata noastră începuse a nutri sentimente nobile pentru autor.

Deodată, își aminti și înțelesese (iar atunci începu furtuna și pe Tărâmul Fermecat). Da, fata noastră realiză că ideea lui, despre care-i vorbise în urmă cu trei ani, semăna izbitor cu subiectul poveștii sale, unde erau tot doi oameni ce semănau ca două picături de apă. Dar ideile oamenilor mai seamănă între ele, tot astfel cum mai există și alți gemeni, sau sosii, ori gânduri ce se pierd în alte gânduri, confundându-se cu acestea, își zise Andreea. Prin telepatie, frații săi îi spuneau și ei cuvinte de alinare:

-Liniștește-te, surioară dragă, și gândește-te că în viață sunt evenimente pe care nu le putem controla!, îi zicea Andu cel Viteaz.

-Și ai răbdare, continuă ideea fratelui său Florian cel Curajos, fiindcă eu cred că Daniel va înțelege în timp că nu i-ai furat ideea, ci soarta a ales pentru tine, doar romanul tău prezintă aventuri pe care mintea lui nu le-ar fi putut imagina într-un mod identic cu al tău, ce le-ai trăit efectiv!

Se mai liniști copila auzind părerile fraților săi, dar tot nu-i era ușor să vadă atitudinea dușmănoasă a celui care îi fusese prieten bun și, dintr-o dată, nu-i mai era. Căuta febril în mintea sa o modalitate de a i se adresa, din nou, dar de astă dată și explicându-i-se. Zise repede:

-Daniel, mi-am amintit că demult mi-ai zis că ai o idee de roman, iar acum constat că seamănă cu subiectul cărții mele, dar e doar o coincidență nefericită, sper să nu gândești că ți-am furat ideea!

-Ce idee?, întrebă băiatul, privind-o încruntat.

-Aceea cu doi oameni care seamănă ca două picături de apă, îi răspunse Andreea.

-Nu înțeleg ce vrei, Andreea, și nici nu mă pot concentra acum la copilăriile tale, nu te supăra, îți doresc succes la scris și o zi bună!, o repezi Daniel, după care îi întoarse iar spatele.

Cu lacrimi în ochi și sufletul greu, copila se îndepărtă, fiindcă înțelesese că Daniel, într-adevăr, nu-i mai era prieten. „Uneori, viața alege pentru tine, iar tu nu poți controla ceea ce se va întâmpla în continuare…” spunea un glas, pe care îl recunoscu imediat a fi al bunicii sale. Zâna Zânelor tăcu câteva secunde și continuă mai apoi: „Ceea ce poți controla însă este atitudinea ta, sau reacția la ceea ce ți se întâmplă… Și niciodată nu te grăbi să acționezi, ci dă-ți timp înainte de a face primul pas, pentru a te gândi mai bine!”

Morala acestui al șaptelea capitol al poveștii mele este: „Nu te grăbi. E timp!” (un sfat primit de la o prietenă, ce-mi pare demn de a fi luat în seamă)

Îmi amintesc și de un proverb românesc ce spune că… „Graba strică treaba” și ar mai fi o vorbă de duh, sub forma unei glume, ce sună cam așa: „Omul înțelept măsoară de trei ori și taie o dată. Cel lipsit de experiență mai întâi taie și apoi măsoară.”

-SFÂRȘIT-