Vi s-a întâmplat vreodată să vă temeți de ceva și exact acel eveniment să se întâmple? (Probabil, doar e și un proverb ce zice că „de ce ți-e frică nu scapi!”) Sau să sperați că nu veți mai auzi vreodată un nume, iar apoi cineva drag se hotărăște să își boteze nou-născutul astfel și te roagă să-i fii tu naș de botez? Asta poate că nu, dar mie da, ambele situații și, mai mult, într-o aceeași întâmplare, devenită astfel o dublă coincidență tulburătoare. Și viața mi-a fost presărată cu astfel de momente, iar odată cu trecerea vremii, am constatat că e mai bine că s-a întâmplat așa.
Finuțul meu are acum șapte ani, îmi e tare drag și nu are a face că poartă numele cuiva ce mi-a trădat încrederea demult. Ba chiar e de preferat să mă gândesc cu afecțiune la cineva, de fiecare dată când aud acest nume. Amuzant e că mama sa i l-a ales doar fiindcă îi plăcea cum sună pe buzele mele. Eu nutrind sentimente de afecțiune pentru acel om, cred că aveam o intonație caldă atunci când îi rosteam numele și, cum tonul face muzica, iată ce miracol a rezultat!
Iar eu râdeam în sinea mea și plângeam totodată, exact ca-n basmul „Un ochi plânge și altul râde”, însă nu mi-am refuzat prietena, ci i-am botezat copilul, acceptând numele pe care ea i l-a ales. Andrei Florian îl cheamă pe băiețel și aceia dintre dumneavoastră care mi-ați citit Povestea lui Gând Bun veți înțelege cât îmi e de drag micuțul, de i-am folosit ambele prenume în acea povestioară. Ba, mai mult, și femininul Andreea.
Viața este surprinzătoare prin stările sufletești pe care ni le schimbă doar prin intermediul unei întâmplări, parcă predestinată să se petreacă într-un moment cheie, sau la o răscruce de vânturi, ori de gânduri, de căi ale sorții. Să fie oare totul scris în stele, ori există în fiecare dintre noi scânteia divină creatoare? Creștinii ar spune că „așa a vrut Dumnezeu”, sau că „nebănuite sunt căile Domnului”…
„Ceea ce știu sigur e că nu știu nimic” este nu numai paradoxul lui Socrate, ci și al meu, însă am constatat că pe drumul vieții, întotdeauna se întâmplă exact așa cum e mai bine pentru a lua, din când în când, câte un nou start și, de fiecare dată, mai cu minte și mai cuminte.
Un gând călător
s-a întrupat dintr-un dor
și-a pornit apoi spre-o zare,
să ducă-n lume binecuvântare.
*
În fiecare zi, de dimineață,
ia naștere o altă nouă viață,
deși-i aceeași, dar e-o șansă bună
să-i pui acum destinului albă cunună.
Fericirea dintr-o clipă 
23 de răspunsuri la „Coincidențe tulburătoare”
Minunate versurile cu dorul călător…să ducă lumii binecuvântare, care mi-au adus aminte din nou de Socrate de al cărui paradox ai pomenit, și care spune cam așa „Fii bun, pentru că fiecare om întâlnit poartă o luptă aprigă.”
Toate cele bune!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
E adevărat, fiecare dintre noi ducem o luptă, chiar dublă aș numi-o, fiindcă e și cu noi înșine, nu numai cu încercările vieții.
Îți mulțumesc pentru aprecieri și îți doresc o seară minunată! 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Frumoasă povestioara ta!
Ai un stil plăcut la citire, e un fel de val ce te alintă pe interior! 🙂
Mulțumim mult!❤
Îți doresc o după-amiază de duminică plăcută și binecuvântată
iar primăvara să-ți fie magică.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Cuvintele tale îmi bucură sufletul! Îți mulțumesc din inimă, Aurelia, și îți doresc la rândul meu o primăvară de poveste (cu zâne bune)!! ❤️😘
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțumesc! 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
In calitate de nasa ati fi avut un cuvant greu de spus in privinta numelui copilului. Sunt placut impresionata ca ati cedat in fata dorintei prietenei (rudei). Iar numele este foarte frumos. Sa va traiasca finul! Si da, cred ca avem puterea sa atragem cu gandurile si intamplari negative si pozitive. Eu incerc sa am numai ganduri pozitive… just in case. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțumesc pentru comentariu și pentru urare! 🙂 Și eu mă străduiesc să-mi păstrez optimismul și doar gânduri bune în minte, fiindcă numai astfel ne putem bucura cu adevărat de viață, de clipă. 🙂
Am cedat în fața dorinței prietenei, fiindcă își dorea prea tare aceste două nume, deși niciunul nu-i al meu, cum e obiceiul din străbuni :))
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Si Cristian ar fi fost un nume frumos. 🙂 Just sayin’
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțumesc! 🙂 ❤
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Numele nu au nicio vină. Suferă diverse mutații de-a lungul vremii, în funcție de persoanele cu care le asociem. Uneori se merge mai departe de un individ sau un grup restrâns de oameni și putem constata că o societate întreagă ajunge să amendeze un nume din cauza celui care l-a purtat în istorie, într-un mod neonorant. Au fost nume frumoase care s-au restrâns dramatic în vremea din urmă, după ce au fost purtate de către un Hitler sau un Mussolini. Mă refeream desigur la Adolf și Benito. Restrâng acum. Când eram copil, singura Ilincă pe care o cunoștem, era o femeie foarte în vârstă. Țața Ilinca îi zicea toată lumea, țața fiind un epitet respectuos în mediul provincial. Pentru nimic în lume nu i-aș fi pus numele de Ilinca fetei mele, mintea mea fiind amprentată cu imaginea acelei femei, fie-i țărâna ușoară! Dar uite că astăzi Ilinca îmi adie urechilor ca un clinchet de clopoței cu mireasmă de primăvară fiindcă o nepoată frumoasă ca un ghiocel, poartă tocmai acest nume. De unde să știe verișoara mea de prostiile din capul meu? A copilărit în alt mediu, și-a botezt fata fără să mă consulte (și bine a făcut 🙂 ) și iată că acum eu sunt cel care mi-am schimbat concepția, care oricum era greșită. Sper să se revină și la numele de Gheorghe, blamat pe nedrept și care sună atât de bine, însă niciun Gheorghe pe care îl știu nu se mai prezintă altfel decât George, Geo, sau mai știu eu cum. Hai să vin și cu povestioară, că „mă scapă” 🙂 …
Măsurasem un teren într-o localitate… Nea Gheorghe, proprietarul, nu a putut să meargă personal la fața locului dar m-a trimis cu fiul dumnealui ca să mă ajute și să mi-l indice. Preventiv, chemasem acolo și niște vecini, ca să nu se creeze probleme mai târziu. După ce am măsurat terenul și i-am făcut schița, m-am întâlnit cu dumnealui pentru a lămuri niște chestiuni privind litigiul cu unul dintre vecini, care susținea că o parte din acel teren nu i-ar fi revenit lui, ci aceluia. Acea zonă împricinată o hașurasem și bineînțeles că suprafețele lor le trecusem separat.
„După cum vedeți, i-am zis, vă iese suprafața cu care sunteți trecut la Registrul agricol și nu are rost să persistați într-o neînțelegere cu nea Stamate.”
„Păi nu e bine, că Stamate nici nu e aici, ci tocmai în partea astalaltă. Ați greșit!” îmi zice el.
„Imposibil! răspund eu calm. Eu îmi notez în dreptul fiecărui punct. Uitați aci, de la 23 la 36 e Stamate”.
El lua schița, mi-o răsucea cu susul într-o parte și iar insista…
„Nu! Vă spun că nu e bine!…”
Situația asta s-a întins aproape o jumătate de oră. Nu sunt așa de calm cum las impresia, doar mă strunesc foarte bine și mai ales sunt îngăduitor cu oamenii care nu au instrucție școlară. Însă nea Gheorghe al meu chiar voia să-mi încerce întreaga elasticitatea a nervilor.
„Ce tot aveți cu schița aia de o întoarceți? Uitați-vă așa cum v-o arăt eu, pentru că așa e ea pe Nord, adică pe Miazănoapte”, spuneam eu zâmbind dulce.
Mai erau acolo în birou și feciorul său, care se făcuse mic de rușine și inginera de la primărie, care mă aprecia foarte mult și își dorea să fie mai puțin vulcanică. iar pentru asta primea meditații de la mine privind cumpătarea. 🙂 După ce a răbdat ea cât a putut, mai apoi a pufnit iritată în câteva rânduri și până la urmă tot i-a zis astfel:
„Hai, nea Gheorghe, că dacă mai vine încă unul ca matale, mă duc și îmi depun demisia, zău așa!”
N-a fost chiar un afront, era o remarcă poate ușor ironică, dar din partea ei, care v-am zis că avea un temperament coleric, a fost cea mai nevinovată vorbă pe care o putea rosti în condițiile date. Omul nostru s-a făcut însă foc și pară…
„Ce! Adică dacă mă cheamă Gheorghe înseamnă că sunt prost? Am să merg eu acolo și am să vă arăt eu că e ca mine!”
Bietul… A rămas în coadă de pește pentru că nu aveam vreme să mă mai duc încă o dată la mama naibii, numai ca să lămuresc un om ce refuza să se uite alfel la o schiță, decât dacă o răsturna el în prealabil. Îmi părea rău pentru asta, dar mai ales îmi părea rău pentru toată frustrarea aceea a lui, de om care nu pricepe și mai poartă și un nume predestinat. Mă tot gândesc de atunci cum să fac pentru a schimba această percepție împământenită că Gheorghe e nume de prost iar Ion de slugă. Cred că ați auzit-o cu toții. Parcă am și citit-o pe undeva, dar nu îmi amintesc unde…Cine o fi fost cel care a scornit-o? Și de ce a lăsat ea un asemenea impact în conștiința oamenilor? Sunt printre cele mai frumoase nume ale neamului nostru. Ne reprezintă etnogenetic. Ce facem, le abandonăm și ne vom boteza copiii după fotbalișii lumii care sunt astăzi în vogă? Vom zice Lionel în locul lui Ion?
Cred că m-am cam depărtat de subiect? Dacă da, îmi cer scuze… Numele finuțului îl reprezintă pe el și numai pe el. Asta încercam să spun. Sunt și situații mai tragice de atât, în care unele femei au născut ca urmare unor violuri. Cumplit ! Dar oare nu-și vor mai iubi ele copiii, recunoscând ochii celor care le-au siluit? Mă îndoiesc…Percepțiile se schimbă în permanență.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Da, percepțiile se schimbă încontinuu, dar aici mai depinde și de mamă, fiindcă, din păcate, există unele ce nu-și iubesc pruncii, cum e Ariana din Povestea lui Gând Bun, personaj inspirat din realitatea cuiva apropiat mie.
Ca de obicei, mi-a plăcut să citesc poveștile tale, Condei, îți mulțumesc pentru comentariul ce le cuprinde!
ApreciazăApreciază
…și ai dreptate că numele nu au nicio vină, dar uite că superstițiile, ori prejudecățile ne fac să nu le mai alegem pentru a ne boteza copiii și așa se pierd nume frumoase, ca Aristița, sau Ilinca, de care spuneai. Tocmai mi-am amintit de o melodie a lui Ștefan Bănică seniorul, „Dacă vrei să-ți mulțumesc, nașă”:
ApreciazăApreciază
Asta cu numele, da, mi s-a întîmplat și mie, și nu o dată… dar mie nu mi-a plăcut așa mult :))
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Pe moment, a fost dureros …dar, deși am încercat să îi schimb gândul prietenei, n-am reușit s-o conving.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
…și a fost un pic mai complicat decât am povestit, fiind, de fapt, vorba de doi trădători: un Andrei și un Florian, ce iată că s-au reunit în numele copilului :)) dar numai de Florian am fost îndrăgostită, celălalt e doar un om indiferent, cum sunt cei descriși în articolul tău.
Însă timpul așterne uitarea mai repede când cele două prenume s-au întrupat în cineva drag. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Opinii și opinii… Ca aia cu „cui pe cui se scoate” 🙂 eu tot n-aș vrea un nume de trădător într-un apropiat drag. Nu mi s-a întîmplat, dar chiar cred că totuși n-aș fi transferat nimic de la unul la altul, aș fi avut atîta discernămînt 🙂
Cît despre Andrei… pentru mine e un nume iconic 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Exact, și un fel de patron spiritual al românilor 🙂
ApreciazăApreciază
:)) asta-i partea a doua.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Așa e și deloc de neglijat :))
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Frumoase coincidente, ce ne schimba chiar noua propriile impresii, nu?? ☺️
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Așa este, Ina! Odată cu perspectiva. 🙂
ApreciazăApreciază
Îmi place mult cum ne povesteşti frânturi din viaţa ta, sună exact ca o poveste.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțumesc, Potecuță! 😘
ApreciazăApreciază