În urmă cu mai mulți ani, am avut un coleg, pe care-l chema Bucurel. Avea acest nume cumva predestinat, fiindcă mi-a readus bucuria în suflet. Înainte de a vă spune cum, se cuvine a vă povesti un pic despre viața mea la acea vreme. De fapt, tocmai mi-am amintit că era anul 2004 și că eu treceam printr-o perioadă dificilă pe atunci, atât acasă, cât și la serviciu, unde fusesem de curând retrogradată, urmare unor intrigi țesute de o directoare coruptă, ce au generat o serie de evenimente dramatice.

Ce se întâmplase? Pe scurt, eu eram șef de birou și directoarea a vrut ca, folosindu-se de numele meu, să cumpere un soft ce costa aproape zece mii de euro și-i aducea ei un comision gras. Întrucât semnătura mea era greu de imitat, a încercat să mă păcălească și să semnez, însă nu i-a reușit manevra, fiindcă nu semnam nimic fără să citesc înainte.

În acel moment, am înțeles că refuzul meu de a semna nu va opri jocul ei lipsit de scrupule și atunci am scris cu un marker, mare pe toată factura, ANULAT, deși nu-mi era permis să fac asta, nefiind contabilă, dar era singura soluție salvatoare, fiindcă nu mai puteam avea încredere în nimeni. Conștientă de ce va urma, alesesem răul cel mai mic, fiindcă înțelesesem că se urmărea și înscenarea unui furt din avutul obștesc, iar pedeapsa aș fi ispășit-o după gratii, neavând cum dovedi falsul din acte.

Am scăpat ieftin pot zice, fiindcă „în arena leilor”, „oițele” ca mine rareori supraviețuiesc. Din fericire, nu am fost singură în această luptă, ci am avut alături câțiva oameni onești și puternici. Însă tot nu am putut evita depresia, dar mă bucur că, cel puțin, nu mi-am pierdut libertatea și nici locul de muncă. Tinerețea, inocența și sensibilitatea mea nu se pliau pe un post de conducere, dar am înțeles asta doar când au început jocurile de putere, pe care nu le-am putut gestiona, eu nefiind o doamnă de fier.

După retrogradare, Cel de Sus mi l-a trimis în ajutor și pe „îngerul” Bucurel, care „s-a întrupat” într-un pământean, coleg nou de al meu, un om foarte credincios, iar vorbele sale cădeau ca o ploaie de lumină peste suflețelul meu, greu încercat de soartă. Și-mi aduc aminte că mi-am revenit relativ repede și datorită suportului său moral. Expresia baie de lumină la el am auzit-o, atunci când îmi descria Lumina ce coboară din Ceruri în Ierusalim la Înviere și cu care cei de acolo își dau pe față, fiind ca un foc, dar care nu arde; o imagine mentală ce mi-a rămas încă în minte.

La fel ca toți îngerii, după ce și-a împlinit menirea, Bucurel a plecat la un alt serviciu și, probabil, către o nouă misiune pe Pământ, iar eu încă mă mai întreb dacă a fost real, sau chiar s-a întrupat un mesager divin…

Înainte de a-l întâlni însă, când eram încă deprimată, aveam chiar și niște dureri în piept, care m-au trimis la cardiologie. Acolo, medicul m-a liniștit, zicându-mi că inima mea e sănătoasă și m-a întrebat dacă nu vreau să-mi prescrie ceva care să mă ajute cu starea de tristețe. Nu mai știu ce medicament mi-a dat, ci doar că luam numai un sfert dintr-o tabletă mică, dimineața și eram bine toată ziua.

Mi-am amintit de acest miracol într-o pastilă în primăvara anului 2017, când mă aflam iar în pragul unei încercări, ce-mi tulbura liniștea. Și i-am cerut atunci părerea doctoriței de familie, „oare ce medicament a fost acela?” am întrebat-o, iar dumneaei mi-a zis că nu știe, însă m-a trimis la cineva care ar putea ști, la… psihiatrie. Nu prea aș fi vrut să merg acolo, dar ce nu face omul pentru o minune?

Psihiatra m-a întâmpinat cu un zâmbet și, dintr-o dată, am perceput-o ca pe o confidentă bună și înțelegătoare. Am început să-i povestesc pe scurt despre problemele mele și, bineînțeles, am adus vorba de tableta minune din acea amintire:

-Era mică, foarte mică și luam doar un sfert din aceasta, însă sfertul acela îmi era deajuns!, concluzionai.

-Înțeleg, însă eu sunt împotriva medicației, pe care o prescriu numai dacă nu se poate altfel, însă, din ce-mi povestiți, sunt convinsă că v-ar ajuta terapia psihologică. Chiar nu aveți nevoie de medicamente, pe care eu nu le recomand ușor și pentru că dau dependență… Dacă vreți, vă pot scrie o trimitere către cineva.

–Desigur, mulțumesc, fiindcă nici eu nu prea-mi doresc să iau medicamente, iar dacă există altă cale, sigur că o prefer! Însă nu știam că poți merge la psiholog cu trimitere.

–De curând, se poate. Statul subvenționează 30 de minute pe săptămână, dar le puteți combina și face o oră la două săptămâni. Ce ziceți, vă scriu trimiterea?

-Da, mulțumesc!, am răspuns fericită că voi fi, ca-n filme, la terapie.

Am sunat și m-am programat chiar în acea zi, pentru săptămâna imediat următoare. Când am ajuns în cabinetul doamnei psiholog, am fost un pic dezamăgită, întrucât nu avea o canapea, ca să fie exact ca în filme, ci doar două fotolii, foarte confortabile dealtfel, am constatat atunci când m-am cufundat într-unul dintre acestea. Și am început să-i povestesc, dar și să plâng, la scurt timp după aceea, fiindcă alesesem să-i prezint o amintire din copilărie, în care mi se făcuse o nedreptate mare și de durată.

–Îmi pare rău că plâng, dar nu-mi pot reține lacrimile, i-am zis.

-E în regulă, mi-a răspuns, așa se întâmplă, de obicei, la prima ședință.

-După atâta timp și tot mă doare!, am continuat printre lacrimi.

–Pentru că e tot rănit copilul din tine, dar îl poți ajuta să se vindece, știi cum?

-Chiar pot? Cum?, am întrebat-o.

-Rezolvând tema pentru acasă. Până ne vom revedea data viitoare, te rog, în fiecare seară înainte de culcare, să rememorezi câte o astfel de întâmplare, iar apoi să vorbești cu copilul din tine, să-l consolezi și să-i promiți că nu vei mai permite să fie rănit astfel.

-Interesant!, am exclamat eu.

-Iar apoi chiar să faci asta, să nu mai permiți să fie rănit copilul din tine, ai grijă de el!, își încheie lecția terapeuta.

La următoarea ședință, am ales să-i vorbesc despre un eveniment mai recent, pentru că mă simțeam confuză într-o chestiune de ordin sentimental. M-a ascultat, mi-a adresat apoi câteva întrebări personale, iar din răspunsurile mele, a înțeles unde-i baiul și mi-a zis apoi:

–Iată următoarea ta temă pentru acasă: Îi scrii lui o scrisoare, care e important să fie compusă din trei părți. Prima parte va începe cu „Te-am iubit pentru că…”, cea de a doua parte, cu „Te-am urât pentru că…”, iar a treia și ultima, cu „Te iert pentru că…”, urmând a înșirui apoi motivele, la fiecare dintre acestea, desigur.

-Cum mă va ajuta scrisoarea?, am întrebat-o.

–Cu ajutorul acesteia vei avea parte de o încheiere, pentru că, după ce o vei scrie, îi vei da foc. Orice poveste are nevoie de un final, iar povestea ta s-a terminat „în coadă de pește”, cum se spune. De aceea, mintea ta nu acceptă că s-a încheiat, neexistând un „adio” clar, ci doar un „cândva, poate”.

-Prin urmare, îmi păcălesc mintea cu ajutorul acestei epistole.

-Întocmai. Scrie-o, arde-o și vei vedea diferența!

Ceea ce am și făcut și chiar funcționează, mintea mi s-a liniștit de îndată, acceptând acest simulacru de final.

Era pe facebook o imagine, pe care-mi pare rău că nu am salvat-o atunci când am văzut-o, fiindcă explica elocvent modul în care funcționează terapia. Dar o pot descrie. Imaginați-vă două fotolii față în față și într-unul stă psihologul, iar în celălalt, pacientul. Deasupra capetelor acestora sunt două bule uriașe care le arată gândurile, ale pacientului fiind sub forma unor ițe încâlcite, iar ale psihologului sunt gheme, ce se aleg din acele ițe.

Fiindcă, până la urmă, asta face terapia, îți pune ordine în gânduri, te ajută să-ți lămurești anumite aspecte din propria viață și, nu în ultimul rând, să te cunoști mai bine. Urmare terapiei eu am aflat că sunt un om puternic și perseverent, doar am rezistat singură vicisitudinilor sorții și că sunt o femeie liberă și independentă, iar asta datorită alegerilor mele.

Îmi amintesc și că una dintre temele pentru acasă primite de la psihologă a fost să întreb 20 de persoane ce părere au ele despre terapia psihologică, spunându-mi că voi fi uimită de răspunsuri și chiar așa a fost.

Închei cu un discurs al lui Steve Jobs susținut la Universitatea Stanford, pe care eu l-am vizionat aseară, pe facebook, dar l-am găsit și pe youtube și mi se pare că s-ar potrivi ca încheiere, fiind cu substrat psihologic.