„Fruntea sus, privirea înainte și spatele drept!
Acum, trage aer în piept!
Așaaaa, expirăăăă!
Perfect!! Iar acum, deși îți e greu…știu că ți-e, dar încearcă, te rog, să și zâmbești!
Așa-i că ești acum deja un pic mai bine?!”
Aceste cuvinte de încurajare mi le-a spus cândva Irina, o tânără femeie cu ochii ca smaraldul și părul blond auriu, care i se revărsa în valuri pe ai săi umeri. Mi-am amintit de suava Irinuca odată cu rememorarea sfatului său, pe care l-am spus și eu mai departe unui om dezamăgit de capriciile sorții, pentru a-l ajuta să depășească mai ușor acea stare de spirit apăsătoare. Fiindcă acel exercițiu mie mi-a făcut bine atunci.
Deși frumoasă, deșteaptă și foarte plăcută ca om, Irina trecuse până la 24 de ani (câți avea pe atunci) și printr-un divorț. Însă, de fiecare dată când îmi povestea despre iubirea sa, alegea dintre amintiri numai pe acelea frumoase, sau foarte frumoase. De pildă, îmi plăcea cum își descria ziua nunții, cu ochii cei albaștri și frumoși ai omului drag, în care simțea cum se pierde și în acea zi, plină de emoție și de magie…pentru ea. Sau atunci când îmi povestea despre rochia sa de mireasă, ce fusese „ca de prințesă, cu perluțe prinse din loc în loc pe dantela croșetată finuț de bunica, cu năsturei mici tot din perle și, de la talie în jos, rochia era din voal, în mai multe straturi, o splendoare mătăsoasă și albă ca neaua!”
Vorbea cu pasiune și gesticulând, despre tot frumosul care o impresionase vreodată, însă sub nicio formă, nu voia să vorbească și despre ceea ce nu a mers de au ajuns la despărțire, ci răspundea doar foarte vag, cu un „Uneori, viața alege pentru tine, iar tu nu poți controla.” Bineînțeles că nu am insistat, fiindcă nu voiam să-i adâncesc tristețea și o înțelegeam, doar, la rândul meu, trăiam o perioadă în care viața alesese deja pentru mine și mă simțeam prizoniera destinului. La fel ca Irina, mă concentram și eu doar pe frumos, admirând minunile naturii, dar și ale creației omului. Și mă bucuram de clipă.
Însă mă simțeam și captivă, fiindcă nu puteam schimba anumite împrejurări, iar uneori evenimentele cotidiene mă copleșeau prin dramatismul lor și atunci nu-mi mai puteam stăpâni lacrimile. Îmi aduc aminte cum, într-o dimineață, voind a intra la metrou, cartela mea nu a funcționat și, involuntar, am izbucnit în plâns. În mintea mea, ceea ce tocmai se întâmplase îmi umpluse „paharul cu tristețe”, care se revărsa acum din preaplin, prin lacrimile mele… (dar asta se întâmpla acum vreo sută de ani, sau într-o altă viață)
Am observat că există două tipuri de oameni: unii sunt puternici și curajoși, iar alții, sensibili și timizi. Sigur că mai există și cei care „plâng la comandă”, cum se spune, dar aceștia reprezintă o categorie aparte, fiindcă ei suferă de o boală numită psihopatie și nu e vina lor că s-au născut așa… Bineînțeles că și puternicii plâng uneori, dar nu ca sensibilii, ce dau apă la șoricei cam din orice. De fapt, nu din orice, dar așa le pare puternicilor. De pildă, o colegă „leoaică” mi s-a adresat odată cu cuvintele:
-E o prostie să plângi, hai nu mai fi proastă!, însă eu eram atât de sensibilizată de anumite evenimente de curând trăite, încât am început să plâng și mai tare. Poate și pentru că apelativul ei punea sare pe rană. Se uita la mine mirată, fiindcă ea nu putea înțelege cum, doar din vorbe, poate ieși așa un șuvoi de lacrimi… (tot într-o viață anterioară se întâmpla și asta; acum, sunt puternică și curajoasă; da da, nu râdeți, chiar sunt!)
Din păcate însă, plângăcioșii reali nu pot fi deosebiți de psihopați, iar asta creează confuzie în mintea omului care nu-i cunoaște și-i vede plângând. Doar în timp afli ce-i adevărat și ce nu este, în personalitatea cuiva, deși mintea ne mai joacă și feste uneori, mai ales atunci când interferează cu inima.
De aceea, dacă un om, căruia nu i-am greșit cu nimic, îmi răspunde cu malițiozitate (când îi scriu eu), sau nu-mi răspunde, mă gândesc imediat că în mintea lui pot fi o psihopată. Dar cum nu sunt psi, ci-s întreagă la minte, am răbdare și sper să descopăr că mi s-a părut, iar omul acela doar a uitat de mine fiind concentrat pe ale sale și mi-a răspuns în felul acela într-un mod involuntar și tot cu gândul la ale lui, fără nicio legătură cu mine. Sau dacă nu mi s-a părut, el să înțeleagă că nu sunt genul de evitat.
Cu această idee în cap, mi-am amintit că există cineva pe site, care mie îmi părea a fi un om de evitat, din cauza felului său de a reacționa și atunci i-am vizitat din nou pagina. Recunosc, eram și un pic îngrijorată, fiind un om ce-mi spusese că are gânduri suicidare. Am recitit în comentariile sale cum cineva îl întreba:
–Ce mai faci, Y?
-Îndrăgostesc oameni, fusese răspunsul lui.
Zic recitit fiindcă nu-i prima oară când observ acest mini-dialog. Prin urmare, e posibil să nu mă fi înșelat, iar el să fie un om care se joacă cu inimi, îndrăgostindu-le, fiindcă așa pare la o primă vedere. Dar tot la fel de posibil e și să nu aibă bietul de el noroc în dragoste. Și face haz omul de necazul lui, doar nu-i ușoară singurătatea și, cu atât mai mult, atunci când încerci cu disperare să-ți găsești jumătatea și tot (re)descoperi că părea doar a fi a ta. Prea multe decepții te pot înnebuni, iar atunci îți poți pierde și controlul odată cu mințile. Cu ajutorul unui psiholog însă, te poți vindeca, fiindcă da, vei avea nevoie de un doctor de suflete. În urmă cu 3 ani, am făcut și eu terapie, dar despre asta vă voi povesti altădată; poate chiar în următorul articol, fiind un subiect interesant.
În concluzie, nu mă mai întreb cine cum este, fiindcă nu pot ști, iată!, ci doar mă bucur de comunicarea cu acei oameni de pe aici, care, la fel ca mine, nu sunt circumspecți in extremis, ci doar scriu ori citesc bloguri, create chiar și de către scriitori adevărați (deși unii încă nepublicați), ale căror cuvinte ne umplu la toți sufletul de pace, de lumină și de încântare.
În încheiere, ascultăm și un pic de muzică? Vă recomand ultimul videoclip al Loredanei, pe care eu l-am descoperit la un alt blog de pe WP. Vocea solistei are, după părerea mea, inflexiuni fascinante și eu o plac de pe vremea când abia se lansase în muzica ușoară românească, cu melodia „O inimă de 16 ani”, v-o amintiți? Versurile sunau cam așa:
„Cine știe ce s-ascunde într-o inimă de 16 ani?
Câtă viață, câtă luptă, într-o inimă de 16 ani!”…
Îmi amintesc cum am întrebat-o pe bunica mea atunci:
-Ce se ascunde într-o inimă de 16 ani, bunico?
-Hi hi, la 16 ani m-am logodit eu cu bunicul tău! Ce vârstă frumoasă!, mi-a răspuns dumneaei.
–Bine, bine, dar ce se ascunde, că nu mi-ai răspuns?
-(a oftat misterios, a râs apoi iar și tot nu mi-a răspuns)
–Ei bine…?!, am insistat eu.
–Nu pot să-ți răspund, dar ai să afli singură, ai și tu răbdare, că nu mai e chiar așa de mult până atunci…
Însă când aștepți cu nerăbdare, tot ce nu-i acum pare că-i la distanță de… o eternitate, nu-i așa?
Am ajuns (în sfârșit!) la final și vă doresc… AUDIȚIE PLĂCUTĂ!!
Fericirea dintr-o clipă 
15 răspunsuri la „Stări de spirit”
Ştii cum e când vezi un om şi îţi pare cunoscut şi te concentrezi numai pe asta, încercând să identifici împrejurarea în care l-ai văzut şi nicicum nu găseşti nimic? Aşa am păţit eu cu acel răspuns. L-am citit sută la sută undeva şi mi-a plăcut teribil, dar acum nu mai ştiu unde. Şi nici nu stau să caut, nu ăsta e subiectul şi nu obişnuiesc de obicei să răscolesc. Dar mă obsedează. 😀
Într-o seară, aveam de bucătărit şi am pornit televizorul, să-mi vorbească ceva până terminam treaba. A apărut un tip, tatuat din cap până în picioare, practica un sport care presupune luptă-n ring. A spus că-n timpul liber scrie poezii de dragoste şi ornează torturi. Şi spunea că fiind foarte sărac în copilărie, a îndurat multe umilinţe şi tatuajele sunt scutul lui. Aşa, unii vor considera că e un tip foarte dur şi asta îl fereşte de multe. În schimb, când a citit o poezie scrisă de el, tremura din tot corpul şi avea lacrimi în ochi. Deci e destul de sensibilă treaba asta cu modul în care analizăm pe cineva fără să ştim prea multe.
Interesant subiectul tău şi foarte bine scris!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Îți mulțumesc din suflet pentru apreciere, Potecuță dragă! 🙂
Într-adevăr, e un subiect sensibil și, de aceea, am folosit un „Y”, fiindcă mă feresc să fac rău, chiar dacă – în aparență – aș face bine altora prin deconspirarea omului ce mie îmi pare a fi rău. Dar dacă doar îmi pare și nu e? Cum zicea și Shakespeare, „Asta-i întrebarea!”… și oamenii poartă tatuaje pentru a se proteja, cum ziceai.
P.S.: Și mie mi-a plăcut inițial, mi-a părut… romantic. 🙂
ApreciazăApreciază
Nu știu despre cine e vorba, zău că nu. Și nici nu cred că ar conta. Mie toți bărbații romantici pe care îi citesc îmi plac și îmi sunt dragi, așa cum îmi sunt toți cei pe care îi citesc și cu care schimb idei prin comentarii. Ce e dincolo de rândurile lor… pentru mine va rămâne acolo, nu am pătruns niciodată în zona aia. Și nu o voi face. Deci nu știu, nu am avut parte de niciun fel de dezamăgire în sensul ăsta.
Acum depinde cum ai ajuns la concluzia că e rău și cum crezi că ai putea ajuta. Că e delicată tare treaba asta.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
E cum spui, delicată tare, așa că o pun în cutiuța cu „Treburi de rezolvat pentru Dumnezeu”. Știi povestea, nu? Sau hai s-o spun aici pe scurt, pentru cine nu o știe. 🙂
În vremuri străvechi, însoțit de Sf. Petru, Dumnezeu mai cobora pe Pământ pentru a-și vedea mai îndeaproape creația. Și se spune că a ajuns odată la o casă de copii, iar aceștia l-au recunoscut de îndată, doar copiii au suflete pure și lor li se arată și ceea ce e invizibil ochiului unui adult. Dumnezeu îi întrebă dacă au ceva a-i spune, iar atunci unul dintre prichindei făcu un pas mai în față și-i zise: „-Doamne, îți vorbesc în numele nostru al tuturor și cu mâna pe inimă îți spun că nu avem a ne plânge de lipsuri, întrucât tata Ion și mama Maria au grijă de noi cu iubire și bunăvoință. Însă, Doamne, noi suntem mulți, iar ei doar doi, așa că nu le e ușor să ne îngrijească pe toți. De aceea noi căutăm a nu-i mai încărca și cu problemele noastre, ci încercăm a le desluși singuri. Însă unele par a nu avea soluție, Doamne, sunt mai grele de înțeles, ca să nu mai zic și de rezolvat. Spune-ne, ce-i de făcut când ne lovim de acestea?”
Dumnezeu cumpăni o vreme, timp în care se sfătui și cu Sf. Petru, iar apoi zise: „-Iată ce veți face, copiii mei dragi: Vă văd mai mărișori pe toți și înțeleg că știți a scrie, așa că soluția pe care v-o dau eu este să scrieți pe câte un bilețel despre fiecare problemă cu care vă confruntați, iar apoi să împăturiți bilețelele și să le puneți într-o cutie pe care veți scrie mare Treburi de rezolvat pentru Dumnezeu și apoi să uitați de problemă, fiindcă eu o voi rezolva pentru voi.”
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Frumoasă tare povestioara, mulţumesc pentru ea!
Sigur că El le poate rezolva pe toate şi faptul că crezi asta e un prim pas, important, spre asta.
Dacă totuşi crezi că noi, ăştia micuţi, puteam ajuta cu o părere măcar, eventual scrii o povestioară sau un text fără nume, fără date concrete. Doar dacă crezi că putem noi, de pe margine, ajuta cu ceva. 😉
Te îmbrăţişez!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțumesc, Potecuță, și cu drag!
Te îmbrățișez și eu! 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Foarte frumos articol, felicitări. 👏☺️
Stări de spirit, plâns, măști, doctor de suflete…frumos presărate în articolul tău.
Apropo de doctorul de suflet: eu îți recomand să citești basmul „Sabotorul meu intern”, pe care îl găsești pe blog-ul meu. ☺️
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțumesc, Cristian! 🙂
Foarte frumos basmul tău, l-am citit și chiar mă gândeam la tine când am scris cuvântul ,,control”, fiindcă mi-am amintit de un alt basm pe care l-am citit pe pagina ta, însă un pic de control trebuie să fie, asupra acțiunilor tale, am conștientizat continuând mai apoi. Dinozaurul din povestea scrisă de tine întrupează controlul asupra altora și cu asta e important să luptăm, de acord! Mi-au plăcut toate basmele tale și te felicit și eu! 🙂 Dealtfel, din stilul tău am învățat cum captezi atenția cititorului, iar aici mă refer la povestea lui Florin ce descoperă orașul.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțumesc din suflet pentru frumoasele aprecieri. 🙏☺️
Și confirm faptul că ultimul meu basm punctează pe acea latură sumbră a controlului numită „mania controlului” de care am suferit, personal, toată viața. De vreo doi ani am permis, însă, zânei să între și în curând se va da bătălia finală. ☺️
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Cu drag și succes! Sunt convinsă că vei ieși învingător! 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Am văzut în viață, sau am crezut despre niște oameni întâlnindu-i, că sunt foarte tari, de cremene, din aceia cărora le atribui expresia „om dintr-o bucată”. Despre mine îmi închipuiam că îmi atârnă în urmă componentele, ca la câinii aceia blănoși când năpârlesc și bineînțeles că îi plăceam, admiram și ușor invidiam pe cei de mai înainte. În realitate nimeni nu e chiar cum pare. Nici ei nu erau chiar atât de tari și integri sufletește, nici eu foarte slab de înger. Doar că pe aceia îi observam din afară, cu coaja lor de protecție cu tot, iar pe mine mă studiam pe dinăuntru până în cel din urmă cotlon și îmi percepeam firește toate hibele de sub lupa exigenței. Ca unul ipohondric ce stă întins pe pat și ascultându-și inima, i se pare că nu o face cum trebuie…Oamenii, indiferent de cum arată, mai crocanți, mai cremoși, ori mai apătoși, absolut toți sunt piese întregi însă, nu jumătăți. Frumoasă legenda aceea grecească, dar mult rău a produs ea firilor romantice. Nu ne căutăm jumătatea, punct! Ambele jumătăți sunt în noi înșine. Așa am fost născuți și tot așa vom rămâne, monoliți. Vom găsi o, sau un, care să credem că ne completează, ne vom dărui, pentru că asta înseamnă dragostea, dar dacă ea se sfârșește, vom fi și pe urmă la fel de întregi ca la început, fiindcă așa este și așa trebuie. Să facem un experiment… Dacă luăm niște mere, cât mai multe și le vom tăia în jumătăți, vom vedea că ele se pot potrivi chiar și în diverse alte moduri. Bun. Dar noi știm că numai una anume „i se potrivește perfect” și mai căutăm… Ce mai observăm? Că toate aceste jumătăți se vor deprecia în timpul acordat căutării. 🙂 Să lăsăm așadar viața să își urmeze cursul, să ținem merele netăiate și singura grijă să fie aceea de a nu permite alăturarea cu un altul vătămat, pentru că le molipsește de putregai.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mi-a plăcut metafora de la final, fiind foarte elocventă. 🙂 Nici eu nu mai cred în jumătăți, deși am crezut și-mi plăcea legenda aceea grecească, după cum îmi plac toate poveștile, fie ele basme sau legendele olimpului. 🙂 Dar, între timp, am început să discern ce-i real și ce nu-i :))) (râd, fiindcă mă gândeam că pot să mă uit și la filme de groază, înțelegând că-i doar imaginația cuiva și monstrul acela nu vine după mine). Ce voi a spune e că sunt de acord cu tine că dragostea nu-i ca-n basme și rămânem întregi și după ce se sfârșește, deși… o părticică din noi pleacă cu celălalt. Tot astfel cum o părticică din celălalt rămâne la noi, adică nu mai suntem același întreg. Însă părticica aceea ne face și mai înțelepți, nu? Am început cu finalul mesajului tău, iar acum merg la început și-ți răspund că într-adevăr, oamenii poartă măști, dar și obosesc să le poarte, iar atunci le dau jos și devin ei înșiși. Par cum par și din cauza acestor măști, însă și pentru că noi îi vedem prin ochii noștri și uneori le atribuim calități pe care nu le au. De pildă, dacă e șef, ne intimidează, poate, deși el e un om modest ce a ajuns într-o funcție de conducere. În timp, poate ajungem să ne și tutuim, fiindcă îi cade masca pe care noi i-am pus-o.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Păi nu? Să ne aducem aminte de domnul Vucea… 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Toți avem diverse stări de spirit. Acum nu știu cum sunt alții, dar eu când mă gândesc la chestii de inima albastra din urmă mă cam emoționez și pot să și plâng, deși sper sa n-o fac 🙄, ba chiar îmi amintesc toate frumusețile. Exact ca Irina. Mi-a plăcut să te citesc, Crista.☺️
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțumesc, Ina! Mă emoționează și bucură tare comentariul tău! 🙂
Și eu semăn cu Irinuca destul de mult, de aceea îmi și amintesc atât de bine de ea. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană