Demult, tare demult, când Ileana, mama celor trei copii, era o ștrengăriță cu codițe și fundițe, s-au întâmplat cele pe care urmează să vi le povestesc în continuare.

Codana avea 9 ani la acea vreme și, împreună cu părinții săi, se mutase de curând în oraș, iar acum urma să meargă și la o nouă școală, ceea ce o făcea să se simtă teribil de emoționată, fiindcă se întreba, firește, oare cum îi va fi prima sa zi acolo?

De cum păși pragul clasei sale, noua ei învățătoare o întâmpină cu căldură și o prezentă apoi colegilor ei cu cuvintele:

–Copii, ea este Ileana Păun, noua voastră colegă, iar apoi, privind-o în ochi pe fetiță continuă: Copilă dragă, locul tău, de acum înainte, va fi lângă Dorinel Pop, căruia tocmai i-a plecat fosta colegă de bancă în alt oraș și, pesemne, se va bucura să te primească alături…

Auzindu-și numele, băiatul sări în picioare, exclamând:

-Desigur, sunt tare bucuros! Bine ai venit, Ileană Cosânzeană!

Ileana îi zâmbi, încântată de o așa primire și-i spuse:

–Mulțumesc, Dorinel!, iar apoi, întorcându-se spre învățătoarea sa, mai zise: Vă mulțumesc din suflet, sunt foarte fericită să stau lângă Dorinel!

-Mă bucur să aud cuvintele voastre, atât de plăcute auzului meu, dragi copii! Mergi acum în bancă, te rog, Ileana, și scoate și tu caietul de dictare, despre care i-am vorbit mamei tale ieri la telefon, pentru că asta vom face în continuare! Eu vă voi dicta un text, iar voi toți veți scrie, după dictare…

Și astfel ora începu. Învățătoarea dicta cu glas domol, iar Ileana constată că nu-i era deloc greu să țină pasul cu aceasta, care nu se grăbea, cum făcea fosta ei învățătoare, ceea ce i se părea fetei chiar relaxant, fiindcă avea timp să scrie și frumos, nefiind nicio grabă.

Deodată, se întâmplă însă ceva neprevăzut. Dorinel, văzând că noua sa colegă scrie mai înaintea lui cuvintele, puse mânuța lui pe mânuța ei, spunându-i, în șoaptă:

-Te rog, așteaptă-mă și pe mine! …iar copila se panică, fiindcă învățătoarea dicta înainte, iar ea înțelesese că va rămâne în urmă, așa că-i răspunse colegului ei de bancă, tot în șoaptă:

-Dar vom rămâne amândoi în urmă…

-Nu-i nimic, așteaptă-mă, te rog mult!

Ce putea să mai facă Ileana noastră, decât să se conformeze, însă soarta nu-i fu’ chiar potrivnică, fiindcă învățătoarea lor, auzindu-le șoaptele, încetini și mai mult ritmul în care dicta, iar fata răsuflă ușurată, mulțumindu-i în gând.

-Scrii foarte frumos, Ileana, te felicit!, mai zise învățătoarea, la sfârșit, când le strângea caietele pentru a le corecta, iar fata simți cum îi cresc dintr-odată aripi și răspunse cu un zâmbet larg și un mulțumesc din toată inima.

Mai târziu, în recreație, colegul său o întrebă:

–Tu, mai ai frați, sau surori? Eu am un frate mai mic și o soră mai mare. Pe ea o cheamă Ariana, iar pe el, Robert.

–Și eu am tot doi frați, dar, la mine, fratele e mai mare, îl cheamă Victor, iar surioara nu are un nume încă, fiindcă e bebeluș…iar ai mei încă nu s-au hotărât cum să-i spună.

–Ce interesant! Înseamnă că mama ta abia a adus-o de la casa cu berze…

–Da, însă nu sunt prea fericită, fiindcă mi-a luat locul din brațele mamei, știi cum e?

-Da, știu, fiindcă așa am pățit și eu, când mama a venit acasă cu Robert. Eram atât de necăjit, încât i-am zis: „De ce l-ai mai adus și pe ăsta? Du-l înapoi, la casa cu berze!”

-Cum, și tu? Am crezut că doar eu gândesc astfel!, exclamă Ileana.

Și așa s-au împrietenit foarte repede cei doi copii. Începând din acea zi, ei au devenit nedespărțiți, fiindcă fiecare dintre ei se simțea foarte confortabil în compania celuilalt, care nu numai că-l înțelegea, dar îi și povestea evenimente similare trăite de el însuși (sau de ea însăși, după caz).

Într-o zi, învățătoarea lor le-a dat o temă pentru acasă, pe care trebuiau s-o rezolve însă în echipă, fiind un exercițiu prin care copiii învățau să colaboreze. Și, în acest scop, s-au întâlnit acasă la Dorin, unde mama fetiței a adus-o pe aceasta într-o după-amiază, încredințându-i-o celeilalte mămici, care urma să-i și supravegheze pe cei doi copii. Ceva neprevăzut s-a întâmplat însă: Robert nu s-a simțit bine, iar mama lui Dorinel i-a cerut atunci fiicei sale mai mari, Ariana, să stea ea cu cei doi copii, care lucrau deja la temă, pentru ca să poată pleca, în grabă, la doctor cu fiul ei cel mic.

Nu știu dacă ați intuit ‘au ba, dar sora cea mare a lui Dorin este aceeași Ariana care a mai apărut în povestea noastră, ca mamă a lui Florian. Ei bine, acum, suntem pe cale să aflăm, ce s-a întâmplat cu ea de a devenit „muma cea rea”, acest pseudonim descriind-o elocvent, din păcate, dacă ne gândim la indiferența sa față de cel ce avea să-i devină, prin voia sorții, fiu.

Avea pe atunci aproape 16 ani și era o domnișoară cochetă, ce-și aranja părul (numai zulufi) cu o măiestrie pe care nu puteai să nu i-o apreciezi, fiindcă arăta ca o zână din povești. Se și îmbrăca cu gust, rochițele sale fiind propriile ei creații, pe care și le desena, iar apoi le dădea formă reală ajutată de croitoreasa familiei, ce era fericită să realizeze așa niște minunății de obiecte vestimentare.

Mama sa o învățase și să meargă întotdeauna dreaptă (făcuse chiar exerciții, cu o carte, purtată pe cap, ce nu avea voie să cadă), iar ținuta sa devenise atât de atrăgătoare, încât întorcea capul trecătorilor de pe stradă, de fiecare dată când ieșea la plimbare și era tare mândră de sine.

Din nefericire însă, nu avea un tată care s-o apere de băieți, ori de bărbații care o priveau doar ca pe un obiect, pe care și-l doreau cu disperare. De fapt, avea tată, dar acesta se despărțise de mama sa și se mutase în alt oraș mai apoi. De aceea, când l-a cunoscut pe seducătorul Marian, l-a crezut deîndată perechea sa, fiindcă el îi spunea exact cuvintele pe care-și dorea ea să le audă și să le creadă ca adevărate. Foarte repede au devenit intimi și, la scurt timp după aceea, a descoperit că va avea un copil. Era în perioada când viitoarele mame nu aveau de ales și era musai să aducă pe lume acel suflet, ceea ce s-a și întâmplat, iar ce a urmat mai apoi v-am spus deja în al doilea capitol al acestei povești.

Revenim la Ileana și Dorinel, ce își făceau cuminți tema pentru acasă, iar Ariana îi supraveghea, așa cum îi promisese mamei sale. Dar se și foia nerăbdătoare, tot privind la ceasul din perete și, la un moment dat, le zise:

–Pot avea încredere în voi, să vă las singuri pentru puțin timp? Spuneți-mi, veți fi cuminți, da?

-Desigur, răspunse Dorin pentru amândoi, iar apoi continuă îngrijorat: dar să vii repede!

–Sigur, mă întorc foarte repede și, dacă aflu că m-ați zis mamei, vă mănânc pe amândoi, m-ați înțeles?

–Da, da!, răspunseră cei doi copii la unison și un pic speriați de amenințare, continuându-și apoi cuminți tema. Iar Ariana plecă la întâlnire cu Marian (așa cum bănuiați, desigur).

După vreo oră, mama lui Dorinel se întoarse și, când îi văzu singuri, își întrebă fiul unde este sora sa, cu un ton tare aspru, fiindcă fiul ei cel mic, în acel moment, tușea rău, iar asta o neliniștea, firește. Băiatul, înspăimântat, fiind prins ca între ciocan și nicovală, îi răspunse:

–Nu știu, mămico, dar a zis că vine repede înapoi, nu fi supărată, că trebuie să intre pe ușă în orice clipă!

–Ei, să vezi tu ce bătaie luați amândoi când o intra pe acea ușă, doar ți-am zis și ție să nu mai accepți să rămâi singur acasă!

-Dar nu sunt singur, mămico, Ileana e cu mine…, începu a spune băiatul și mai mult nu apucă, fiindcă mama sa îl apucă de mână, trăgându-l spre ea și începu a-i da bătaie la funduleț, tot zicându-i iar și iar:

-De, de, de, de ce-mi răspunzi obraznic!

Iar Ileana noastră privea îngrozită scena, neștiind cum să intervină pentru a-l salva din mâinile mamei sale pe prietenul său. Atunci, involuntar, începu să plângă cu suspine, deși se temea că o va încasa și ea, de va scoate chiar și cel mai mic sunet. Plânsul său o opri brusc pe mamă, ce-i zise repede fetiței:

-Pui mic, nu te speria, nu mai plânge, uite că nu-l mai bat, deși merită, că-i tare neascultător și mi-a scos peri albi. Hai, copii, terminați-vă tema și nu vă mai gândiți la ce-a fost, sunt obosită și nu mai știu ce fac…of! Și plecă în altă cameră, continuând a bodogăni.

Dorin își șterse ochișorii de lacrimi, iar apoi îi zise în șoaptă prietenei sale:

–Așa se întâmplă de fiecare dată, începe cu „de, de, de”…și până zice și „ce”, simt că nu mai pot, of, dar nu am cum să evit, fiindcă ai văzut și tu că n-am nicio vină. Și Ariana va mânca bătaie, când va ajunge acasă, iar apoi mă va bate și ea, da, tot pe mine, dar nici asta nu am cum să împiedic, fiindcă nu are cine să-mi ia apărarea…

Fetița noastră îl asculta și nu știa ce să mai facă pentru a-l ajuta pe noul ei prieten. Își șterse și ea lacrimile, îl mângâie apoi pe Dorin, zicându-și în gând că o va întreba pe mama, deîndată ce aceasta va veni s-o ia și vor pleca acasă. Îi spuse apoi băiatului ce avea de gând, încheind cu:

–Mami va ști, cu siguranță, ce e de făcut, ai încredere!

-Nu, Ileana, te rog din suflet, să nu-i zici nimic mamei tale, fiindcă am mai trecut prin asta și nu o dată, iar cei care au vrut să mă ajute mai mult rău mi-au făcut! Nu, niciodată mama n-a înțeles și chiar mi-a interzis să mai vorbesc cu acei copii! Te rog, nu vreau să te pierd și pe tine, așa că trebuie să-mi promiți că va rămâne secretul nostru tot ce ai văzut azi aici! Îmi promiți?

-Nu pot să-i spun nici fratelui meu, Victor?, întrebă fetița.

–Știam eu că nu vei putea nici tu și, cu siguranță, te voi pierde și pe tine, of, nu pot avea niciun prieten, ceea ce-i tare-tare greu!

Ce luptă se dădea în acel moment în suflețelul fetiței noastre doar ea știa. Pe de o parte avea încredere deplină în mami a ei și simțea că l-ar putea ajuta pe noul ei prieten. Și Victor (își zicea ea că) ar ști ce-i de făcut, doar avea cam aceeași vârstă cu Ariana, prin urmare, era mare (mai gândea fata noastră). Dar îl credea și pe Dorin și se întreba dacă nu ar putea ea greși în felul de a percepe rezolvarea problemei lui, fiindcă observase că adulții reacționau și imprevizibil. Îi zise repede prietenului său:

-Îți promit! Hai, te rog, ai încredere, eu nu te voi părăsi niciodată!

-Și vei putea oare să-mi păstrezi secretul față de absolut toată lumea?, o întrebă, neîncrezător încă, băiatul nostru.

–Da, pentru că mi-am amintit de ceva ce mi-a zis mami într-o situație cumva asemănătoare și anume: „Secretul tău ești liberă să-l spui cui vrei tu, însă secretul altcuiva nu ai voie să-l împărtășești, fiindcă acea persoană ți-a pus sufletul în palmă. Nu il strivi!”

-E foarte înțeleaptă mami a ta, fiindcă sufletul mi-a fost călcat în picioare de fiecare dată când un prieten a spus altcuiva secretul meu…

-Fii liniștit, suntem prieteni adevărați și secretul tău e în siguranță la mine în palmă…și bineînțeles că nu-mi doresc să suferi și mai mult…dar spune-mi dacă pot face totuși ceva…orice, ca să te ajut!

-Deja faci mai mult decât îți poți imagina! Ileană Cosânzeană, tu ești prietena mea cea mai bună și, chiar dacă viața ne va despărți, fiindcă soarta mai face d-astea, eu nu te voi uita niciodată!

–Și tu ești cel mai bun prieten al meu, Dorinel cel viteaz și curajos! Și, chiar dacă soarta ne va despărți (cum zici tu), nu va fi pe viață, fiindcă eu voi găsi o cale să mă întorc la tine!, îi răspunse fetița și-l îmbrățișă mai apoi.

Închei aici acest capitol, fiindcă simt că-mi vine și mie să plâng de mila lui Dorinel și, cum nu-mi doresc să vă întristez, vă anunț că, în prezent, adultul Dorin e bine și-i atât de fericit, cât poate fi un om bun ca el să fie, iar durerile sale au rămas undeva în trecut, chiar dacă îl mai tulbură câte-o amintire, uneori.

Ce frumos ar fi, mă gândesc acum, ca destinul să-i ajute să se revadă pe Ileana Cosânzeana și pe Dorinel cel viteaz și curajos, care se vor bucura tare de revedere, cu siguranță! Fiindcă da, din păcate, așa cum ați intuit desigur, soarta chiar le-a despărțit drumurile, la un an de la povestea pe care tocmai v-am spus-o.

Morala de azi este: Niciodată nu judeca pe altcineva, fiindcă nu poți ști ce a trăit acel om, cu ce soartă a fost blestemat, în loc de binecuvântat. Ariana ar fi fost, poate, o mamă bună, de ar fi avut alături niște părinți iubitori...