Am fost dintotdeauna și am rămas însetată de cunoaștere. În copilărie, bunicul îmi răspundea cu o răbdare infinită la toate „Da’ de ce?”-urile mele, chiar dacă acestea tindeau spre infinit, uneori. Probabil pentru că și dumnealui trăise bucuria de a cunoaște cât mai multe din lumea asta mare și plină de frumos, dar și de interesant, ori inedit.

Una dintre pasiunile mele o reprezintă fotografia, pentru că surprinde momente, pe care mai apoi le pot admira pe îndelete și în detaliu, fiind îndrăgostită de frumos, sub toate formele sale.

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

Veți spune, poate, că frumosul e relativ, fiind raportat la privitor. Un prieten de-al meu mi-a zis odată că nu există frumos și urât, fiindcă există frumos și în urât, sau urâtul poate fi frumos în ochii altcuiva, ce privește cu sentiment spre acesta. Adevărat! Și, mai mult, admirația poate fi efemeră, atunci când un eveniment neprevăzut îi schimbă perspectiva privitorului. Nu mai spun și de saturație, care estompează frumosul și-l preschimbă în banal, iar mai apoi chiar în respingător.

În urmă cu vreo trei luni, mi-am dorit (și nu era prima oară) să renunț la facebook, iar motivele au fost toate de ordin psihosocial. Căutând un substitut pentru acest site, am descoperit wordpress, care îmi place mai mult, în primul rând, pentru că e mai aproape de ceea ce aștept eu de la socializarea din mediul virtual. În plus, pot scrie pe blog, iar asta este o altă nevoie de-a mea, pe care demult căutam a mi-o îndeplini. Cu toate acestea, am păstrat și facebook-ul, dar transformându-l într-o altă oază de liniște și împlinire emoțională, eliminând din lista mea de prieteni pe toți aceia care-mi tulburau universul paralel prin acțiunile lor în dezacord total cu firea mea pașnică și sensibilă. Sinuciderea virtuală nu era o soluție, fiindcă nu-mi doream să-i zic adio stării de bine, pe care mi-o oferea comunicarea cu oamenii frumoși de pe acolo, iar rezolvarea a venit doar prin ridicarea de ziduri înspre oamenii nocivi mie, necesară uneori chiar și în lumea reală.

Revenind la frumos și la cunoaștere, am aflat răspunsul și la întrebarea… „De unde setea aceasta neostoită de a ști?”, care este, desigur, „Din dorința de a mă cunoaște mai bine pe mine însămi și apoi, bineînțeles, a dezlega cel mai mare mister, pe care omenirea l-a numit Iubire.” Știu că nici măcar cel mai mare detectiv care a existat vreodată, Hercule Poirot (creația minții excepționale a Agathei Christie) nu a deslușit această taină și poate că nici nu trebuie s-o aflăm, călătoria până la ea fiind cea importantă, fiindcă se numește Viață și ni s-a dat, în primul rând, pentru a o savura.

Cum facem asta? Relaționând cu oamenii buni, ce sunt, întotdeauna, atât frumoși, cât și inteligenți, fiindcă răutatea, urâtul și prostia se întrupează doar în oamenii răi. Un om deștept nu poate fi și rău, clar, doar înțelege că în fața sa se află tot un om ca și el, cu răni în suflet și vise de împlinit.

Închei cu un citat, așa cum v-am obișnuit deja…

„Nu pleca niciodată în vacanțe cu persoane pe care nu le iubești.” (Ernest Hemingway)

…și cu o melodie: