A trecut un an de la întâmplările pe care vi le-am povestit în Prolog, iar Gând Bun și Andu (fostul Florian) locuiau în continuare cu tatăl lor, care era foarte încântat nu numai fiindcă avea acum amândoi copiii alături de el, ci și pentru că, exact ca printr-o minune, începu să se înțeleagă cu fiul său chiar și fără de cuvinte. Firește, punea acest eveniment fericit pe seama reunirii acestuia cu surioara sa geamănă, care-i părea lui că-și înfluența fratele pozitiv, în toate.

Cei doi copii deveniseră nedespărțiți, mai ales că mergeau împreună și la școală, iar Andu o ocrotea pe Andreea ca un veritabil frate mai mare. Se și auto-intitulase „Andu cel Viteaz” și-și lua foarte în serios renumele, chiar dacă de el însuși ales, sau poate că tocmai de aceea.

Într-o frumoasă zi din octombrie, cei doi prieteni se aflau în curtea școlii și așteptau să apară antrenorul pentru a-și începe ora de educație fizică și sport. Bineînțeles că Andreea stătea cu fetele, care-și făceau deja încălzirea pentru meciul de handbal pe care urmau să-l joace, iar Andu începuse deja să bată mingea împreună cu băieții, cu care se înțelegea de minune, doar venind la o nouă școală, primise și o a doua șansă. Aici el nu mai era privit ca un „ciudat”, ci moștenise reputația fostului Andrei, care era chiar căpitanul echipei de fotbal a clasei, iar surioara sa îl instruise minunat în privința atitudinii pe care a trebuit s-o adopte. Și îl învățase chiar să joace bine, se antrenaseră împreună pe terenul unde mai jucase înainte și cu frățiorul său adevărat.

Antrenorul apăru, dar nu singur, ci însoțit de cine credeți? Lângă el se aflau un bărbat și o femeie, pe care Andu îi recunoscu imediat a fi foștii săi părinți și, în acea clipă, uită să mai respire. Din fericire, își reaminti repede și atunci trase adânc aer în piept, pregătindu-se sufletește pentru ceea ce va urma. În acea clipă, de după colțul clădirii, se ivi și noul său tată, însoțit de Andrei și de mama lui bună. Ce se întâmplase oare?

Păi iată ce: Bietul Andrei nu avusese deloc un an bun, ci dimpotrivă. La școală, reușise să-și impună personalitatea, care-i oferi foarte repede un statut asemănător celui pe care-l abandonase atunci când făcu schimb de identitate cu Andu. Acasă însă, nu mai fu’ la fel de simplu. Noii săi părinți și noua surioară se purtau cu el mai rău decât tatăl de care fugise, iar bunica, la fel, nu-i era alături în nicio împrejurare. Se simțea singur pe lume printre membrii noii sale familii, iar ca să înțelegeți mai bine, vă voi povesti mai pe îndelete despre viața sa.

Dar mai întâi, haideți să vă spun câte un pic despre fiecare membru al familiei în parte. Noua sa mamă, Ariana, era o femeie de 36 de ani și care se măritase înainte de a ieși din adolescență, fiindcă la 19 (câți avea pe atunci) se presupune că era tot la acea vârstă inocentă. Soțul său, Adrian, era însă cu 10 ani mai mare decât ea și, prin urmare, matur și atunci când și-au unit destinele. Deși ea era cea mult mai tânără, avea deja un fiu de trei anișori atunci când l-a cunoscut pe cel ce avea să-i devină soț, însă pe Dorin (acesta fiind numele copilului) îl creșteau bunicii dinspre tată, care-l înfiaseră deîndată ce venise pe lume.

Ce complicat e totul, nu-i așa? Dar asta-i viața uneori, are ițe tare încâlcite. 

Imediat după ce s-au căsătorit, cei doi și-au dorit tare mult un copil, însă Ariana nu mai putea avea, din cauza unor complicații ce apăruseră la nașterea lui Dorin.

Ei, și aici devine povestea interesantă, fiindcă, după un timp, s-au gândit la o soluție modernă cum e fertilizarea in vitro și au apelat la o clinică particulară din Londra, fiindcă, la noi, nu era încă pus la punct acest procedeu de tratare a infertilității.

Întâmplarea a făcut ca, exact în aceeași perioadă și la aceeași clinică, să se afle și părinții celor doi gemeni, ce erau acolo tot în acest scop. Dintr-o eroare umană, s-au pierdut probele biologice recoltate de la primii veniți, iar asistenta vinovată s-a temut să-și recunoască greșeala, preferând să recolteze mai mult de la cuplul, tot din România, ce sosise mai apoi. Prin urmare, Andreea, Andrei și Florian ar fi fost tripleți, dacă soarta nu l-ar fi despărțit (încă de la concepție) pe Florian de fratele și de sora sa.

Cum viața nu încetează niciodată a ne surprinde, s-a întâmplat ca Ariana să mai aducă apoi pe lume încă un copil, pe Lorina, la trei ani de la nașterea lui Florian, care se pare c-a vindecat-o. De altfel, se știe că o sarcină are darul de a vindeca afecțiunile mamei, aceasta fiind o minune pe care medicina nu o poate nici astăzi explica.

Revenind la Florian, vă mai spun că, din nefericire, de când a venit pe lume, a fost un copil mai tot timpul bolnăvior, ba de una, ba de alta, iar sensibilitatea sa împreună cu darul de a auzi gânduri îl făceau să fie mereu trist și, poate de aceea, ai lui nu l-au prea îndrăgit.

Când a venit pe lume Lorina, aceasta a fost, încă de la început, o fetiță sănătoasă și drăgălășenia întruchipată. Bineînțeles că toți au îndrăgit-o, uitând că mai există un copil în acea casă, care și el avea nevoie de atenție și afecțiune. Atitudinea și gândurile lor nepăsătoare l-au transformat pe Florian într-un copil timid, temător și foarte-foarte trist, mai tot timpul. Asta însă numai până în acea zi în care a întâlnit-o pe Andreea. De aici, viața sa s-a schimbat radical, avea acum o soră și un tată care-l iubeau și erau mereu alături de el, ori de câte ori ar fi avut nevoie. Era acum, în sfârșit, fericit….

Din păcate însă, prețul fericirii sale urma să-l plătească noul Florian, care a rezistat eroic (aș putea spune) bietul, un an întreg. Înainte de a divorța părinții săi adevărați, băiatul era foarte atașat de acești părinți minunați, atât pentru el, cât și pentru sora sa, fiindcă nu le-a lipsit niciodată afecțiunea și știa că poate conta, atât pe mami, cât și pe tati, în absolut orice situație. Acum însă era mereu „trimis la plimbare”, cu o indiferență crasă. De pildă, când îi spunea mamei:

-Azi, la școală, s-a întâmplat ceva grav, despre care trebuie să vorbim!

-Ei, grav, îi răspundea aceasta, pentru tine toate nimicurile sunt grave sau importante!

-Dar chiar este important, insistă băiatul.

-Du-te și zii lui tac-tu!

Se ducea la tată, care însă îi răspundea:

-Nu mă ocup eu de d-astea, zii lui maică-ta!

Ce putea să mai zică atunci copilul? Se simțea ca o minge de ping-pong și asta era îngrozitor pentru suflețelul său nevinovat. Dar cel mai mult îi lipseau îmbrățișările, pe care le primea tot timpul înainte și, la fel, îi era dor de gesturi tandre, pline de afecțiune, cu care ai săi îl copleșeau uneori. …Ah, ce și-ar mai fi dorit acum să fie din nou copleșit astfel!

Încerca uneori și cu bunica o modalitate de apropiere:

-Buni, iar mi-a cerut mama să dau cu aspiratorul în toată casa…deși eu sunt doar un copil, de ce-mi cere mie asta?

-Ei lasă, nepoate, nu mai da, că-ți iau eu apărarea, când o-ntreba mă-ta!

Însă când mama ajungea acasă și-l certa că n-a ascultat-o, bunica punea doar paie pe foc:

-I-am zis și eu, maică, să dea, dar parcă te poți înțelege cu el, stii și tu cum e, un obraznic!

-Dar, bunico, mata mi-ai zis că pot să nu mai dau, că-mi iei apărarea!

-Nu fi impertinent!, îl repezea mama. Cum îi răspunzi bunicii tale astfel, obraznicule ce ești?!

Și tot de-alde d-astea avea parte bietul băiat, de-i o minune c-a rezistat, totuși, un an întreg. Însă un eveniment ce s-a întâmplat la un moment dat l-a determinat să fugă și să caute ajutor la mama lui bună. Ce anume a pățit? Vă povestesc de îndată!

Într-o zi, sora sa Lorina vărsă cerneală pe covorul din biroul tatălui lor. Ca să nu fie certată, de cum o văzu pe mama sa, îi zise:

-Mami, Florian a vărsat cerneala pe covorul din birou! Nu te mint, chiar așa a făcut, vino să vezi!

-Nu-i adevărat, mami, se apără fratele ei, Lori te minte! Ce să caut eu în biroul lui tati?

-Ia să văd, zise mama și, imediat ce văzu „cu ochii ei”, puse mâna pe o nuielușă și se îndreptă amenințătoare spre bietul băiețel, care fugi și se cuibări în pat cu fața la perete. Atunci mama începu să-l lovească peste funduleț cu nuielușa. Fiindcă începuse să-l usture fundulețul, se apăra acum și cu mânuțele, dar apoi îl usturau și acestea, așa că le dădea la o parte și iar suferea bietul funduleț. Și iar mânuțele și iar fundulețul, până ce mama osteni și se opri….

A suferit, a plâns, dar nu asta l-a determinat să cedeze, fiind fără-ndoială un băiat curajos!

Însă, din păcate, Lorina a observat că, după ce Florian a mâncat bătaie, ea a fost recompensată, fiindcă fusese cuminte. Cum? Cu un cadou, orice și-ar fi dorit ea și, întotdeauna, ea voia o păpușă, deși avea deja foarte multe. Așa că fetița noastră ce și-a zis în căpșorul ei mini-criminal: „Ia să văd ce pot face ca Florian să fie obraznic și eu cuminte pentru a mai primi o păpușă!” Ideea i-a venit de îndată și una criminală de-a dreptul, deși ea abia ce împlinise 6 anișori. S-a dus la fratele ei și i-a tras o palmă, iar apoi a rupt-o la fugă spre mama sa strigând:

-Mami, mami, ajutor! Mă omoară!!

Bineînțeles că Florian fu îngrozit, fiindcă nu voia să mănânce iar bătaie, tot nevinovat fiind, așa că fugi după ea ca s-o prindă. O ajunse și-i puse mâna la gură ca să nu mai țipe. Însă tocmai atunci apăru mama, atrasă de strigătul Lorinei, care surprinse scena cu ochișorii îngroziți ai fetiței, ce o priveau cerșind ajutor, încât ce putea să creadă biata femeie? Și iar mâncă Florian o mamă de bătaie, pe care nu avusese cum s-o evite. Apoi mama îi zise Lorinei:

-Puiul mamii bun și cuminte, hai la mami în brațe și zi-mi ce să-ți cumpăr, tot o păpușă?

-Da, tot, zise Lorina printre suspine, ca o actriță desăvârșită ce era, spre disperarea crescândă a băiatului, ce intuia că-i doar începutul coșmarului său.

S-a repetat de câteva ori această istorie și Lori plângea de-i rupea sufletul mamei, care gândea pesemne că are un băiat criminal. Iar Florian chiar nu mai știa ce să facă pentru a fi crezut. Situația sa era disperată, dar rezista „bărbătește”.

Într-o zi însă, după o bătaie cruntă, mama îi spuse obosită, atât fizic, cât și nervos:

-Nu am vrut, chiar nu am vrut, dar îi voi spune și tatălui tău azi, când va ajunge acasă și cred că o să te omoare, când o auzi cu câtă cruzime te porți cu surioara ta!

Tatăl lui Florian era un munte de om, înalt și solid, făcuse sport în tinerețile sale, iar băiatul chiar a crezut că până aici i-a fost, așa că a dat fuga la mama sa bună, pentru a-i cere protecție, fiindcă nu voia să moară….

Buna femeie, la început, nu înțelegea nici cum a ajuns băiatul dintr-un oraș într-altul singur și nici ce vrea să spună. Cine vrea să-l omoare? Îl luă în brațele sale calde, iar Andrei (îi spun acum pe numele lui adevărat) începu să plângă și mai tare, fericit că-și primea îmbrățișarea mult așteptată și după atâta amar de vreme. Mama sa îl și mângâia și-i săruta ciuful ca o mamă adevărată, ce-și iubește puiul mai mult decât orice pe lume, iar băiatul era fericit. Doamne, în sfârșit, se terminase și era în siguranță acum, în brațele mamei sale!

Ce a urmat intuiți desigur. După ce s-a mai liniștit, fiind tare ostenit, Andrei a adormit cuibărit la pieptul mamei, care, imediat ce și-a auzit puiul respirând ca-n somn, s-a desprins ușor de acesta și a ieșit tiptil din cameră pentru a-și suna fostul soț și a afla ce Doamne, iartă-mă, s-a întâmplat?!

-Alo, Marius, Ileana la telefon!

-Bună, draga mea! Ce mai faci?

-Ce mai fac? Cum mă poți întreba asta, zi-mi de ce-a venit Andrei la mine și cum a ajuns? Ce-a pățit puiul nostru, Marius?!

-Iubito, liniștește-te, că mă sperii, ce-i cu Andrei, că nu înțeleg, eu știu că-i la școală împreună cu Andreea, doar ce au plecat…amândoi, fiindcă azi au ore de la prânz.

-Cum adică doar ce au plecat, când au plecat?

-Acum 10 minute!

-Simt că-mi pierd mințile! Și atunci cine doarme în camera de alături? Dumnezeule, visez? E un coșmar? M-am ciupit, au, nu e!

-Draga mea, ce tot zici acolo, cum doarme în camera de alături? Cine?

-Andrei, puiul nostru, care a venit la mine plângând în hohote și zicând că nu-știu-cine vrea să-l omoare! E plin de vânătăi și neîngrijit, cred că n-a mai făcut o baie de-o săptămână cel puțin…

-Acum mă simt eu ca într-un univers paralel și, dacă n-ai plânge la telefon, aș zice că faci glume proaste! Liniștește-te, iubito, pornesc acum spre tine, mai zise și apoi închise telefonul și se îndreptă spre garaj, de unde luă mașina și demară în trombă.

După o oră, suna la ușa fostei sale soții, care-i deschise pe dată. Intră și femeia îl conduse imediat până lângă patul în care încă dormea liniștit îngerașul lor.

Rămase uimit și apoi, dintr-o dată, înțelesese. Își trase de mână fosta soție afară din cameră, ca să nu-l trezească pe Andrei, iar apoi îi spuse, dar în șoaptă:

-Cred că știu ce se întâmplă. Într-adevăr, în pat e Andrei al nostru. Băiatul care-i la mine cu Andreea nu știu cine e, dar am o bănuială. Sunt identici doar fizic, am văzut că-i schimbat de parcă ar fi altul, însă mi-am zis că schimbarea lui i se datorează Andreei…

-Marius, cine e băiatul care-i acum la tine cu Andreea și ce a pățit Andrei al nostru? Dacă zici că înțelegi, te rog, explică-mi și mie!

-Iubito, îți amintești cartea „Prinț și cerșetor”? Asta s-a întâmplat, dar e și mai mult de atât.

-Și mai mult?

-Da! Andrei de la mine de acasă e, cu siguranță, frate cu copiii noștri și ceva îngrozitor trebuie că s-a întâmplat la clinica din Londra, unde îți amintești că mai era o familie de români…

-Desigur, acum am înțeles și eu. Doamne, Dumnezeule, ce grozăvie! Slavă Cerului că a ajuns Andrei acasă! Ce facem în continuare?

-Luăm loc și ne liniștim. Hai, respiră, iubito, și fii calmă că totul va fi bine!

-Respir! Ce mă bucur că ești aici! zise Ileana apoi.

-Dar unde este Geo? întrebă Marius, nu c-ar fi vrut să știe, dar ca să-i abată gândul femeii, pentru a nu se mai gândi la suferința puiului lor, măcar pentru câteva clipe.

-Ne-am despărțit, de câteva luni…nu a mers…nu am reușit să ne armonizăm…în sfârșit, nu contează! Acum doar copiii sunt importanți, te rog, hai să ne concentrăm doar pe ce urmează să facem în continuare!

-Știu exact ce urmează să facem, iubito, zise el, zâmbind fericit la gândul că nu mai există Geo în viața ei.

Uitasem ce zâmbet frumos are, gândi femeia atunci, iar apoi zise:

-Dragul meu, sunt sigură că sunt copiii noștri toți trei, doar Andreea ți-a moștenit zâmbetul! Ce fericire, fiindcă m-am temut că ar fi copiii celuilalt cuplu, dar nu, fiindcă lumina din zâmbetul tău am văzut-o și la Andreea. Andrei e prea serios de mic, dar de-ar zâmbi și el măcar o dată, sigur ar fi și zâmbetul lui la fel de frumos!

-Cum spuneam, draga mea dragă, totul va fi bine, fiindcă am preluat eu frâiele, așa că liniștește-te, nu mai ești singură! spuse Marius zâmbindu-i iar.

Nu mai sunt singură, ce fericire! își zise Ileana în gând, iar ceea ce a urmat mai apoi vă voi povesti în episodul următor.

Morala de azi ar putea fi un citat din Shakespeare, ce sună cam așa: „Învinge durerea, fii vesel cât se poate, căci tot la zi ajunge și cea mai lungă noapte…”