De curând, hoinărind prin blogosferă, am poposit ceva mai mult în fața unei fotografii. Aceasta înfățișa un locșor mirific, dintr-un parc bucureștean (după cum am aflat ulterior), ce avea și o mică revărsare de apă, chiar în centrul imaginii. Și felul magnific în care bătea lumina, atât pe micuța cascadă, cât și în jurul acesteia, mie mi-a sugerat imediat un decor de poveste, iar gândul mi-a zburat – de îndată, cum altfel?, la una de iubire. Împlinită.
Eroii poveștii noastre, un el și-o ea, pe numele lor Petru și Olivia, se cunoșteau doar din vedere, ei doi tot întâlnindu-se, în același parc, situat prin apropiere de casele lor, unde tinerei noastre îi plăcea să mai vină și să citească, stând pe o bancă, undeva la umbră și lângă lac, iar lui, să se plimbe, dar și să viseze, cu ochii larg deschiși. Visătoare era și Olivia, pe care el o observase deja, citind, zi de zi, dar și închizându-și cartea și meditând mai apoi, cu privirea plimbându-i-se pe lac, ori până pe malul celălalt al acestuia.
Într-o zi, nu știu cum s-a întâmplat, dar privirile li s-au întâlnit. El i-a zâmbit imediat, iar ea lui după doar o clipă de ezitare. Un zâmbet cald și el s-a mai apropiat, dar fără grabă, mai oprindu-se, mai ridicând câte o pietricică de pe jos și privind-o, sau chiar studiind-o, pe unele aruncându-le apoi în lac și reușindu-i niște salturi pe apă ale pietricelelor acestora de care se simțea tare mândru, fiindcă și ea le zărise, iar privirea ei se luminase, din ce în ce.
„Pesemne, și ea m-a mai văzut prin preajmă!”, își zise atunci tânărul, dar încă nu i se adresă, ci se jucă mai departe cu pietricelele sale admirându-le salturile pe întinderea de apă, ce li se deschidea, fascinantă, în față.
Deodată, se auzi un lătrat vesel și imediat apăru de după un pâlc de copaci o cățelușă. Olivia o întâmpină cu cuvintele:
-Dona, draga mea, tu ești?! Ce mare te-ai făcut și cât mă bucur să te revăd!!
-Ham, ham, ham!, îi răspunse drăgălașa Dona, gudurându-se deja pe la picioarele fetei, ba sări și pe bancă mai apoi, pentru a fi mângâiată mai bine de Olivia.
Bucuria amândurora era mare, dar tânăra se tot uita și înspre locul de unde apăruse Dona, așteptând pe cineva… uman, desigur, dar nimeni nu mai apăru.
-Unde e…? Să nu-mi spui că ești singură! Hai, să mergem, te duc acasă la mămica ta!!
Apoi mai zăbovi un pic, dar cum nimeni nu se mai arăta, de niciunde, Olivia înțelesese, într-un final, că Dona se afla pe acolo singurică…
-Scuze că intru așa în vorbă…! Numele meu e Petru Piskovski și te-am tot văzut, pe aici, mai mereu, citind, în timp ce eu mă plimbam și asta aproape zilnic…
-Știu, fiindcă și eu te-am tot văzut…, de aceea am și avut, la un moment dat, sentimentul că noi ne-am cunoaște bine și chiar dintotdeauna! Eu sunt Oli, pentru prieteni, dar și Olivia Rusu, pentru toată lumea care mă știe… bine!
Râseră apoi amândoi. Deja se simțeau prieteni buni.
-Și acum, spune-mi, te rog, Oli, te-aș putea ajuta cu ceva?
În tot timpul acesta, cățelușa Dona îi privea când pe unul, când pe celălalt, dând din codiță și așteptând răbdătoare să fie, iarăși, ea în centrul atenției. Simțind parcă asta, Olivia i se adresă:
-Dona, draga mea, dă-mi voie să ți-l prezint pe prietenul meu (de… adineauri, dar și… mai… demultișor) Petru! Și… dragul meu Petru, ea este prietena mea, Dona, iar noi două ne știm de vreo doi ani, pe când Dona era un puiuț, iar mămica ei – vecina mea de pe atunci – ne-a făcut cunoștință, ca să zic așa. Între timp, eu m-am mutat și nu mai știam nimic de ștrengărița aici de față. Ștrengăriță fiindcă-i o poznașă, dar te asigur și că-i tare prietenoasă, așa că te poți apropia mai mult, fără nicio teamă.
Petru îi întinse atunci doar o mână Donei, iar aceasta i-o mirosi, de îndată, dând și din codiță, bucuroasă de cunoștință. Petru mai spuse:
-Îți recunosc, Oli, că nu știu să mă port cu cățeii, fiindcă n-am avut, însă, o prietenă din trecut mi-a spus că așa ne-am împrieteni, întinzându-le mâna...
-Prietena ta te-a sfătuit bine. Nici eu n-am avut, vreodată, dar am câțiva prieteni care au. Petru, ai vrea să mă însoțești, s-o ducem împreună acasă pe Dona?
-Mi-ar face o deosebită plăcere!
Și au pornit ei, toți trei, la drum către locuința Donei. Când erau deja foarte aproape, Olivia constată că pe locul casei bine-cunoscute și situată vis-a-vis de unde locuise ea însăși, se afla acum un blocșor cu patru niveluri și că nici curtea ce fusese odată nu mai era… Își aminti apoi și de teiul de la poartă, de liliacul violet ce îmbrăca frumos gardul vecinei sale, de vița-de-vie din curte, care era din două soiuri, fiecare în parte fiind un deliciu adevărat, dar și de trandafirul de dulceață, ale cărui flori și parfum seducător țineau tot anul. Nu mai regăsi nimic din toate acestea, ci se afla acolo doar colosul acela din beton și sticlă, care ocupa acum întreaga parcelă. Cățelușa Dona privea acum și ea, atât la acel bloc, cât și în ochii Oliviei, pe rând, iar și iar, dar nu avea grai să-i lămurească ce s-a întâmplat… Olivia o mângâie din nou și-i spuse:
-Hai, fețițo dragă, du-ne la tine acasă, acum, la noua ta casă!
-Ham, ham, ham!, îi răspunse cățelușa noastră, iar apoi o porni înainte, dar și tot uitându-se în urmă, pentru a se asigura că e urmată îndeaproape de cei doi tineri.
Aceștia constatară, foarte repede, că se îndreptau înapoi către parc și, implicit, pe undeva pe aproape de casele lor. Numai că Dona intră chiar în parcul lor comun și merse mai apoi până pe malul lacului, oprindu-se fix în punctul în care ea o reîntâlnise mai devreme pe Olivia. Sări înapoi și pe băncuță, așezându-se cât mai confortabil.
-Și eu mă simt în parc mai acasă ca niciunde, așa că o înțeleg bine, zise atunci Petru.
-Mă crezi că fix asta am gândit și eu?, îl întrebă prietena sa.
-Te cred. Cum să nu…? Și sunt recunoscător sorții că ne-am găsit.
-Și eu. Dar acum… ce facem cu Dona?
-Aș lua-o la mine, dar -cum spuneam- nu știu să mă port cu ea și, totodată, mă gândesc dacă… nu te-ar prefera cumva pe tine…
-Hai s-o lăsăm pe ea să aleagă și nu-ți mai face atâtea griji, fiindcă te vei descurca admirabil dacă ea te va prefera, mai ales că eu voi fi doar la un apel distanță…, dragă vecine!
-… .
Și așa a început povestea lor de iubire care, întocmai ca-n basme, se va continua cu fericire maximă până la adânci bătrânețe.
Pe cine a ales Dona vă mai întrebați? Pe noul ei prieten, firește, fiindcă știa până și ea că doar așa îi va apropia mai repede pe cei doi îndrăgostiți.
Ș-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa!
Sper că v-a plăcut. 🙂 Închei cu o melodie asortată:
Fericirea dintr-o clipă 
20 de răspunsuri la „Povestea unui vis”
Frumoasa povestea si locul care te-a inspirat. SE pare ca eu inca sunt intr-o zona gri ca simt mai mult tristetea, pierderea casutei inlouite de bloc si …unde e „mamica” catelusei?
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Îmi pare tare rău că te afli într-o pasă în care simți mai mult tristețea decât bucuria iubirii împlinite, Niko! ❤️ Și adevărul e că mi se pare firesc să te întrebi… „unde e mămica ei…?” așa că voi încerca să îmi imaginez tot ceva optimist, ca răspuns pentru tine. Neprevăzut și cam neplăcut, dar cu un final fericit. Sigur că nu mai putem aduce înapoi căsuța în locul blocului ce a înlocuit-o, dar ne putem imagina că mămica Donei a fost nevoită să vândă casa aceea și, cumva, în febra mutatului și a schimbării locuinței, să-și fi oferit un moment de respiro în acel parc, pe malul lacului. Împreună cu cățelușa sa, desigur. Și aflându-se ele acolo, mămicii i s-a făcut rău…, a chemat salvarea și astfel, au fost ele două despărțite. Ulterior, și-a revenit, dar cine o dusese pe Dona la adăpostul temporar n-a mai găsit-o acolo, fiindcă ea fugise, între timp 🙂 în parc. Convinsă că a pierdut-o, mămica s-a mutat la noua sa casă, mai apoi, care era situată și în alt oraș, chiar în altă țară. Este bine acum, alături de copii săi stabiliți de ani acolo… Iar Donei îi e tot bine, alături de noii ei „părinți”. Sper că ți-a plăcut mai mult acest final. 🙂 Te îmbrățișez cu drag!! Și îți mulțumesc, mult, mult!!! 😘
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Cat de draguta esti tu! Multumesc pentru finalul fericit in ceea ce o priveste pe mamica Donei. Am vazut intr-un serial pe care il urmaresc, ceva asemanator de curand. O doamna bolnava care a ajuns la spital in pandemie si care se facuse bine dar cauta motive sa ramana in spital ca nu mai avea pe absolut nimeni, nici macar pe catelul ei care fugise ( i se facuse rau in timp ce il cauta pe strazi). A avut totusi un final fericit, ca la iesirea din spital o astepta catelul.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Cu mare drag! Mă bucur mult că ți-a plăcut și, la fel, mă bucur pentru doamna și cățelul din serialul tău. Cum se cheamă? 🙂
ApreciazăApreciază
Anatomia lui Grey
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mi-a plăcut serialul acesta și mie. Prin 2012 îl urmăream, chiar maraton de vizionare făceam pe atunci. Îți mulțumesc pentru răspuns! 😘
ApreciazăApreciază
Locul ăla chiar pare să aibă ceva magic în el, nu ştiu. Mă aştept să fie ceva spiriduşi pe acolo 🙂
Mi-a plăcut mult de tot povestea ta, Cri! Aş vrea să pot găsi cumva, cândva, locul ăla, să o recitesc fix acolo, în locul care-a inspirat-o 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ah, Potecuță, ce frumos ai spus! ❤️❤️ Acum, și eu mă aștept să fie niște spiriduși pe acolo… și, imediat ce trece canicula, voi cerceta îndeaproape chestiunea. 😉
Tare, tare mult m-au bucurat cuvintele tale! Pentru o autoare, să-i spui ce-mi scrii tu mie reprezintă cel mai mare compliment… Îți mulțumesc, din toată inima!! Te pup și îmbrățișez cu sufletul!!! Sunt nespus de emoționată acum… de parcă ar fi ziua mea. 😘🤗
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Hai că şi aşa eram eu sensibilă şi cu sufletul îngrijorat, acum m-ai făcut să zâmbesc larg! Meriţi fiecare cuvinţel şi eu îţi mulţumesc pentru ce simţim când te citim!
Uaaai, ce fain ar fi să găseşti locul ăla!!!
Te pup!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mă bucur că te-am făcut să zâmbești… și-ți mulțumesc, din toată inima, încă o dată! 😘
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Știi că eu mă zbârlesc toată la familiaritatea spontană, așa că nu-ți mai zic. 🙂 Mă bucur că Dona nu mai e maidaneză și că povestea ei are un final fericit. Blocul ăla construit în detrimentul teiului și liliacului mi-a amintit de blocul Issei din Suveniruri. 🙂 Și apropo de numele eroinei, mi-ar fi plăcut ca diminutivul ei să fie Liv, nu Oli. Mă uit la Fringe, personajul principal se numește Olivia… cu diminutivul Liv, firește. Mi-a plăcut atât de mult încât chiar voiam să i-l sugerez Issei pentru un viitor personaj. Și uite, parcă mi-ai citit gândul. How cool is that!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Știu, Jo, și am ajuns și eu să reacționez la fel, în viața reală. Pe aici, însă, avem voie să visăm frumos și, mai ales, să credem în visurile ce pot deveni realitate… chiar dacă doar în vis. 🙂 Și eu m-am dus cu gândul la blocul Issei, îți mărturisesc, deși blocul din povestea mea are un corespondent real. Și curtea din poveste, bineînțeles, ce a fost substituită de acesta. Trist, dar adevărat. Mă crezi că la Olivia și Peter din Fringe m-am gândit și eu când am ales numele personajelor? 🙂 Le-am adaptat însă limbii române, inclusiv diminutivul pentru eroină, fiindcă Liv, deși-i infinit mai frumos, este… englezesc. Am în mobil o notiță cu nume care mi-au plăcut și pe care-mi doresc să le folosesc pentru personajele mele, printre care se numărau și acestea două, dar și Kathani… 🙂 pe care cred că ți-o mai amintești. Când ne vom vedea reale ți-o voi arăta. Și sigur că telepatia există și aceasta funcționează întotdeauna când două gânduri se întâlnesc undeva, în eter. 🙂 Te pup cu drag și-ți mulțumesc mult, mult! ❤️❤️
ApreciazăApreciază
Poveștile astea! Ce bine că există pentru că acolo este totul posibil. Okay, uneori și în viață!
Mi-a plăcut! Mult de tot!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Da, ce bine că există! 🙂 Chiar dacă doar în imaginația noastră, uneori, adică fără a le mai așterne și pe hârtie, dar tot ne bucurăm nespus de ele. Până la urmă, visul cel frumos ne aparține întrutotul și ne putem refugia acolo, în lumea sa, ori de câte ori simțim nevoia să mai luăm câte o gură de magie.., din aceea care ar putea fi și reală. 🙂 Cunosc, la rându-mi, perechi fericite, așa că sunt de acord cu tine că, uneori, și în viață…
Aura, tare mă bucur că ți-a plăcut! ❤️ Din toată inima, îți mulțumesc pentru cuvintele atât de frumoase! Te îmbrățișez și-ți doresc să ai o zi plină de magie! Reală!! 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Știu locșorul de cînd eram copil… E, într-adevăr, parcă rupt de lume, iar de spatele stîncii cu grota e lipită celebra Buturugă – barul cu terasă, care e cunoscut cu numele ăsta de ani buni, deși s-a schimbat între timp de mai multe ori 🙂
Cît despre cei doi, mă bucur că s-au găsit așa repede și ușor – eh, poveștile astea… ❤❤❤❤
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ce înseamnă să fii bucureșteancă și născută aici! 🙂 Și ce bucurie să aflu detalii despre acest locșor mirific, pe care de-abia aștept să-l văd cu ochii mei și în realitate! 🙂 Sunt de o sută de ani în București, dar încă n-am vizitat mai mult Cișmigiul, ci doar câte un pic și de vreo trei ori. 🙂 Parcul mai aproape de mine e Herăstrăul și prin acesta mă tot plimb, în vacanțe, sau în weekend-uri, când am dispoziție de ieșit la aer și în apropierea unei ape, de unde să îmi iau eu energia, fiind un răcușor… 😉
I-am ajutat, Issa, să se găsească repede și ușor, ca să ne bucurăm și noi alături de ei, măcar așa, prin ei…, visând frumos de tot pentru câteva minute bune. 🙂 Îți mulțumesc, din toată inima!!
❤️❤️❤️❤️
ApreciazăApreciază
Romantică, desigur… Mulțumiri și pentru melodie.. e una dintre preferatele mele!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Da, asta mi-a fost dispoziția când am compus-o, datorată, desigur, pozei ce mi-a inspirat-o. Inițial, mă gândeam să scriu un basm în care căderea de apă să devină o zână, ca-n „Dumbrava Minunată”, filmul copilăriei mele, însă mai apoi mi-am zis că o poveste realistă (cel puțin, în visurile noastre) ar plăcea poate mai mult. 🙂 Melodia asta e de mult timp și una dintre preferatele mele. Privind poza, am început s-o fredonez, fără să mă fi gândit la ea înainte, așa că mi-am zis că e semn s-o aduc la final de poveste. 😉
Îți mulțumesc și eu, din toată inima, Oana! ❤️
(Sper să fi reținut bine și acesta să fie prenumele tău…😘)
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Lizuca și Patrocle…. vai, ce amintiri duioase!
Scrii cu sufletul, ceea ce se simte. Și se vede.
Îmbrățișări! Zile frumoase! ❤
(da, acesta e prenumele)
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Daaa, uite ce coincidență frumoasă, pe care n-o sesizasem: apare câte un cățeluș în ambele povești. 🙂 Patrocle, dragul de el, cum să nu-l fi îndrăgit și, la fel, pe Lizuca…
Te îmbrățișez cu drag și eu! ❤️
Zile cu bucurii multe să fie și ale tale!!
ApreciazăApreciat de 1 persoană